Praful era atat de fin încât risca să intre prin garnituri şi să-i înfunde nasul. Câinele strănută din toţi rărunchii, iar mişcarea involuntară îl propulsă câţiva metri înapoi. Ateriză lin pe toate cele patru labe, ştergând fără să-şi dea seama ultima amprentă lăsată de o fiinţă umană pe suprafaţa selenară. Sări înapoi către groapa pe care o începuse şi continuă să sape.

Când umbra staţiei lunare ce îi adăpostise pe oameni atinse marginea gropii, auzi în cască vocea artificială ce îl chema la masă. Se adâncise atât de mult încât doar labele din spate îi rămăseseră afară, şi coada, care oscila în ritmul cu care arunca în lături roca pulverizată. Simţi că-i vine să strănute iar. Deşi i se făcuse un pic foame, voia mai degrabă să-şi găsească mingea. O văzuse de dimineaţă, la fel cum o văzuse şi în cele anterioare. Mingea lui portocalie, cu care odată se jucase la malul mării, şi pe care omul i-o ascundea în nisip. Se distrau de minune împreună, scurmând după ea, fugărind-o prin valuri, împrăştiind pescăruşii. O avusese cu el în cuşca de transport către satelitul Pământului.

Vocea artificială luă un ton categoric. Orele de masă trebuiau respectate cu stricteţe. Câinele îşi lăsă coada în jos şi ieşi din groapă, îndreptându-se către ecluza unde robotul avea să-i scoată costumul. Întoarse capul către Pământul ce răsărea de dincolo de movila pe care era amplasat domul staţiei. De două luni, culoarea planetei se schimbase. Din albastră, se transformase într-un roşiatic opac, vărgat cu dâre întunecate. Câinele îşi ridică nasul, încercând să prindă mirosurile ce i se păreau că vin dinspre fosta lui casă, pe care o mai vedea uneori în vise. Nu simţi decât aerul recirculat din costum. Plecând capul, porni mai departe către luminile pâlpâinde ce mărgineau intrarea.

Computerul ce guverna staţia programă imaginea holografică a mingiei pentru dimineaţa următoare, la câţiva metri distanţă de ultima groapă.

SFÂRȘIT

Image taken from www.deviantart.com