Demonul Flocea se pregătea să pășească în iatacul aleasei lui. Bietul de el. Primise acest nume de ocară încă de la naștere, datorită smocului rebel de păr negru cârlionțat ce îi exploda efectiv din creștetul capului. Orice încercare de a își convinge podoaba capilară să crească într-un mod cât de cât decent se dovedise zadarnică. În cele din urmă, a renunțat la luptă și și-a acceptat cu demnitate porecla.

Dar, gata! În sfârșit, venise momentul mult așteptat al primei împerecheri, clipa când avea să-și schimbe numele de “lapte” cu cel de adult. Bindichir, așa urma să îl cheme imediat ce o va poseda, dintr-o singură mișcare prelungă, pe juna ce se întrezărea neclar dincolo de pelicula protectoare ce separa cele două lumi între ele.

Contrar așteptărilor, Flocea se simțea puțin trist. Își dorise ca majoratul lui să fie unul așa cum scria la carte. Dar, ce să-i faci, nu a fost să fie. Nu era vina lui că devenea din ce în ce mai greu să găsesti fecioare neprihanite pentru a celebra majoratul așa cum se cuvine. În ziua de azi, oftă el, dacă nu te ocupai să stai cu ochiul sârma pe ele – și asta încă din grădiniță, nu oricum – la șaișpe’ ani le găseai experte gata. Las’ că e bună și asta, își zise și păși cu hotărâre în dormitorul tinerei femei.

***

Cu greu se poate spune despre Amalia Popescu că ar fi o femeie ordonată. Din contră. Revistele aruncate peste tot, vasele murdare din chiuveta, cât și prosopul atârnat la uscat de clanța ușii, vorbeau de la sine împotriva acestui fapt. La fel și forfecuța de pielițe, cu vârf subțire și ascuțit, ce zace abandonată lângă pat. Plin de avânt, cu o erecție de-a dreptul demonică, Flocea călcă hotărât prin portal, pregătit pentru o experiență de neuitat.

Și așa a fost. Complet de neuitat, am putea spune, fără teama de-a greși. Cu greu poate cineva uita, fie el demon sau simplu muritor, o forfecuță de unghii ce îți străpunge voioasă, de-o parte pe alta, talpa piciorului. Curat ghinion, nu alta.

– Pișa-m-aș în cazanu’ mă-tii, înjură el printre dinți, făcând eforturi disperate să nu urle de durere.

Te-ai aștepta la un demon, fie el și adolescent, să aibă ceva abilități superioare prăpădiților de muritori. Cum ar fi să vadă pe întuneric, să înfulece jăratec la micul dejun și să nu se lase răniți de un nenorocit de oțel chinezesc, pe care dacă pișai trei zile consecutiv, în a patra constatai că l-a mâncat pe trei sferturi rugina.

Ei bine, în mod normal așa și stau lucrurile. O singură excepție există la această regulă – atunci când trebuie să procreeze. În aceste ocazii, ei împrumută pentru scurt timp toate slăbiciunile muritorilor. Că vorba aia, nu odată s-a întâmplat câte un pui din ăsta de drac să plece acasă la ai lui ducând cu el un sculament de toata frumusețea. Dar, cum zice poetul, se întâmplă și la case mai mari.

Săracul Flocea. Privind la el puteai să-ți dai seama că această noapte avea să îi marcheze pentru multă vreme viața. Înnebunit de durere, cu forfecuța înfiptă în picior și “înaintarea” bălăngănindu-se amorfă, se îndreaptă țopăind către ușa dormitorului. Trebuia să iasă de acolo, cu orice preț. Pentru că, dacă femeia se trezea în aceste condiții, totul era pierdut. În cel mai bun caz, va mai avea de așteptat încă o sută de ani, ceea ce era de-a dreptul inacceptabil.

Șchiop și orb în întuneric, reuși în sfârșit să ajungă la baie, unde se rezemă cu toată greutatea de întrerupător. Greșită manevră, deoarece becul explodă cu pocnet asurzitor în liniștea nopții. Spre groaza demonului, femeia mormăi ceva în somn, apoi se întoarse plecăind pe partea cealaltă și se băși prelung. Bun așa, își zise scârbit Flocea, sprijinându-se cu obidă de tocul ușii.

– Aduceți clistirul! Aduceți clistirul! se auzi cârtind prin ușa întredeschisă a băii un glas care, după toate aparențele, aparținea unui papagal vorbitor de dimensiuni mari.

– Șșșșșșșt, aruncă Flocea speriat printre dinți, la capătul nervilor, dând să izbucnească în plâns.

– Vreau să-mi spui frumoasa Zaraza, cine te-a iubit, continuă papagalul nevăzut să cârâie fals, parcă bătându-și joc de nefericirea bietului demon.

Dintr-o dată, pe Flocea îl lovi, în cel mai strict sens al cuvântului, un mega atac de panică. Gata. Trebuia să fugă, să se întoarcă; și trebuia să o facă acum! Majoratul, ducă-se pe pustii. La o adica, o sută de ani nu treceau chiar atât de greu. Șchiopătând și abținându-se din greu să nu urle de durere din cauza piciorului rănit, demonul se îndreptă sărind chinuit către portalul salvator, ce strălucea abia întrezărit la doi pași în fața lui.

Sau mai exact spus, la un pas plus o căzătură cu capul înainte. Pentru că, futu-i, așa se întâmplă atunci când tu țopăi rănit,  iar piciorul mârșav al patului ți se insinuează perfid între degetul mic și cel de-alături. Cu multă grație și real talent de cascador, Flocea părăsi printr-o cădere spectaculoasă și o tumbă de zile mari, dormitorul Amaliei.

***

– Auzi, crezi cumva că am exagerat noi cu poantele? întrebă Mirandela, punând un picior pe marginea căzii și aplecându-se înainte pentru a-i face cum se cuvine loc înfierbântatului Blanton.

– Mda, cred că n-a ieșit chiar cum ne așteptam noi, mormăi acesta, atent să găsească acel loc care îl interesa, și în același timp, să nu se încurce în coada înspicată a frumoasei drăcoaice.

– Au! Nu acolo, că te sparg! se stropși Mirandela, plesnindu-l pe musculosul din spatele ei cu vârful cozii peste craniul ras.

– Scuze, rânji mânzește Blanton, concentrându-și de această eforturile puțin mai jos. Recunosc că e posibil să ne fi luat oleacă valul, zise el, luând o înghițitură mare de vodcă din sticla adusă special pentru a sărbători reușita lui Bindichir, rămas în cele din urmă Flocea pentru încă un veac.

– Eh, lasă că o facem în trei data viitoare, când o să aibă voie și ăla micu’, murmură Mirandela lasciv, lipindu-și visătoare obrazul de faianța de-un albastru-pal din baia Amaliei.

– Vreau să-mi dai gura-ți dulce Zaraza, să mă-mbete mereu, cârâi dintr-o dată imposibil de fals și de serios în liniștea nopții Blanton, zmulgând un hohot de râs Mirandelei, urmat de un plici prietenos aplicat cu coada peste fund.

Și, în definitiv, de ce nu ar râde?! Cu toate neajunsurile ei, viața la cazan nu era cea mai rea dintre toate.

SFÂRȘIT

Btw, asta cânta răutăciosul de Blanton :D – Zaraza – Cristian Vasile

Image taken from www.deviantart.com