Întotdeauna am văzut locul de unde vin poveștile absurde ca pe un bar desprins din Twilight Zone. O cameră înaltă, unde fumul de țigară plutește dens, amestecat alene de un ventilator aflat în tavan. Lumina este insuficientă, alungind miop umbrele obiectelor din încăpere.
Intri pe ușa din lemn negeluit, făcând să sune înfundat un clopoțel de bronz atârnat deasupra. Te uiți nedumerit în jur. Pe lângă tine trece un bătrân pe tricicletă, suflând vesel într-o trompetă strălucitoare. Silueta masivă a barmanului îți atrage imediat privirea. Un ochi îi este acoperit de un petec negru, de pirat, în timp ce pe celălalt i-l ghicești de sticlă; alături, pe tejghea, se află o bâtă de baseball din porțelan fin, pe care bărbatul o atinge din când în când cu vârful degetelor. Într-un colț, la un pian purtând urme de gloanțe, cântă un tânăr cu aspect translucid, ai cărui ochi triști privesc în gol către pisica ce dormitează pe locul partiturilor.
Comanzi o cafea și iei loc la cea mai retrasă masă. Chelnărița suplă, cu coc fistichiu și un picior amputat, se apropie sprijinindu-se într-o cârjă veche, în mână ținând o farfurie de omletă cu șuncă. Dai să protestezi, apoi realizezi că îți este foame. Apuci să iei câteva îmbucături, savurând în special mirosul de cimbru proaspăt. Brusc, lângă tine apare barmanul; îți ia mâncarea din față și îți pune în loc cafeaua cerută. Nu te-ai săturat nici pe departe, dar expresia melancolică din ochiul lui de sticlă te împiedică să protestezi.
Pedalând cu genunchii osoși la vedere, bătrânul pe tricicletă se apropie de tine. Suflă ușor în trompetă și așează în fața ta o mașină veche de scris; te privește cu ochi rugători. În bar s-a făcut liniște; până și pisica de pe pian își ciulește curioasă urechile. Atingi timid clapele șlefuite de atâta utilizare. Cuvintele încep să se înșiruiască de la sine pe foița din hârtie de orez înfășurată pe tamburul mașinii:
Întotdeauna am văzut locul de unde vin poveștile absurde ca pe un bar desprins din Twilight Zone. O cameră înaltă, unde fumul de țigară plutește dens, amestecat alene de un ventilator aflat în tavan…
Cu greu îți pot spune, dragă Cititorule, despre ce este vorba aici; știu despre întâmplările descrise în “paginile” acestor povestiri la fel de mult – sau la fel de puțin – ca și tine. Nici nu ar putea fi altfel. Cred cu toată tăria că scriitorul este mai curând un arheolog decât un demiurg. El nu crează, ci scoate la lumină crâmpeie din realități alternative, aparținând unor lumi demult apuse sau pe cale să se nască. Faptul că te împiedici de mânerul unui pumnal ruginit ieșind din pământ nu te aduce cu nimic mai aproape de istoria lui. A stat atârnat la cingătoarea unui criminal? Ori a aparținut unui tânăr plecat la studii, ucis la marginea drumului de tâlharii amăgiți de straiele lui frumoase. Sau, cine știe, poate uriașul Gunga s-a folosit de el pentru a-și desface scrisorile lui uriașe în vremea când oamenii se ascundeau încă prin păduri.
Te las acum în compania Pelicanilor Bombardieri, a demonilor ghinioniști și puberi, a statuetelor hoțomane (care fură fursecuri atunci când nu le vede nimeni), a pisicilor bârfitoare ce așteaptă pasărea de poștă și a tuturor celorlalte personaje care își fac veacul în acest colț de imaginație. Îți urez lectură plăcută în continuare :)
Cu bine.
Dan Rădoiu
www.danradoiu.ro