Oracolul

Some dance to remember, some dance to forget.
Eagles, Hotel California

 

Ceremonia pictării tabloului era pe cale să înceapă. Asesorii breslelor se aflau la locurile lor, ascunși în spatele unor panouri din pânză apretată, lăsând cât mai mult loc oracolului să se desfășoare.

Sala mare a templului era o cameră circulară, cu pereți din piatră de râu, șlefuiți de trecerea timpului. Ferestrele înguste, așezate la intervale egale – adevărate ambrazuri fortificate – lăsau să intre aerul răcoros al toamnei. Pe podea, lemnul alterna cu piatra, formând un model alcătuit din cercuri concentrice. Așezat pe un șevalet înalt din bronz, în centrul încăperii se afla un tablou a cărui pânză nu întâlnise încă pensula. Făclii montate în suporți din fier luminau scena, proiectând jocuri de lumini și umbre pe tavan și pe pereți.

Marina își ridică brațele, închise ochii și făcu primii pași de dans. Rochia purpurie, lungă până în pământ, i se ridică, dezvăluindu-i gleznele. La încheietura piciorului stâng purta o brățară din aramă; la cealaltă, una din argint.

Primul inel al podelei, a cărui scândură fusese tăiată dintr-un stejar bătrân, îi mângâie tălpile, conducându-i pașii. Femeia făcu o piruetă, apoi încă una, purtată de acordurile unui cântec doar de ea auzit. Plutea pierdută în sine, retrăind zilele de vară și nopțile cu lună plină întipărite în fibra lemnului.

Apoi, pentru că tot ceea ce începe trebuie să se și termine, înaintă către mijlocul încăperii.

Următorul inel, unul din piatră, o întâmpină, adiind a frig și a crivăț. Marina își simți pielea înfiorându-i-se pe brațe, iar odată cu ea, sânii i se întăriră sub mătasea rochiei. Își ridică palmele către tavanul boltit și zâmbi, sub pleoape conturându-i-se un tablou obraznic. Societatea Fraților și a Surorilor Întru Credință avea să fie dezamăgită, pe când Breasla Creatorilor de Râsete – a Petrecăreților, cum mai era ea numită – avea să exulte. Pentru o vreme, numărul enoriașilor va scădea, făcând loc unui număr egal de cheflii. Frații se vor încrunta, iar Petrecăreții vor râde.

Corespunzător punctelor cardinale, cei patru asesori stăteau în genunchi, supraveghind mișcările Marinei. Pe chipul reprezentantului Fraților trecu un nor de iritare. Nu-i scăpase surâsul oracolului și nici reacția trupului ei. Dintre faldurile robei scoase grăbit un carnețel și scrijeli ceva în fugă.

Marina îl văzu și se întristă. Îi plăcea răceala pietrei, senzația de siguranță pe care i-o oferea. Mânați de zelul lor, Frații ar fi putut găsi o modalitate de-a o ține tot timpul caldă. Dădu să se încrunte, dar următorul cerc de lemn luă locul pietrei, suspendându-i gândurile în interiorul unui nor din petale roz.

Invizibile, câte două cireșe gemene îi împodobiră urechile, cercei de copil râzând începutului de vară, când ploile toamnei se află încă la o eternitate și jumătate depărtare. Brațul stâng îi urcă în dreptul pieptului, iar cel drept la același nivel cu umărul. Capul i se înclină într-o parte, expunând linia gâtului. Pașii de tango, dansul iubirilor pătimașe, al hainelor rupte și al buzelor însângerate, se înlănțuiră de la sine, murmurând o poveste despre pistoale de duel, nopți fierbinți și șampanie cu aromă de extaz.

Apoi tălpile oracolului întâlniră un alt cerc din piatră, iar viitorul făcu un salt, preschimbându-se-n trecut. Pistoalele nărăvașe se transformară în arme de panoplie, șoaptele în praf, iar șampania în apă stătută. În spatele paravanelor din pânză, reprezentanții Fraților, ai Petrecăreților, Învățaților și Administrației deschiseră cutiile purtând însemnele ordinului lor, invocând bunăvoința zeilor.

Din cutia simplă, din lemn de brad negeluit, a Fraților, ieși un fluture cu aripile cenușii, o molie, simbolizând modestia și umilința.

Din sipetul Învățaților, o salamandră iute ca argintul viu, cu ochii ca două boabe de mărgele. Agerimea minții.

Din seiful în miniatură al Administrației, o furnică. Chibzuință și agoniseală.

Iar din cutia în formă de vioară a Petrecăreților, ieși un greiere. La fel de bine ar fi putut să-i înjure de mamă pe cei din Administrație.

Marina își lăsă brațele să cadă, făcând o reverență în fața inevitabilului. Nimeni, fie el împărat, slujitor sau oracol, nu se poate sustrage ciclului vieții. Nu contează dacă trecem prin viață în pași de dans ori ne târâm pe coate, la un moment dat tuturor ne este dat să traversăm un deșert de piatră seacă. Unii o fac în pas de dans, alții, târându-se pe coate.

Întocmai ca un lujer ce învinge țărâna, sfârșit și început totodată, Marina își ridică brațele deasupra capului. Înaltă, mândră, având doar rochia vopsită în culoarea patimii între ea și ochii zeilor, se ridică în poante, așa cum prevedea datina.

Un murmur de aprobare se auzi dinspre asesori. Din acel moment, nu mai exista cale de întoarcere. Oracolul trebuia să parcurgă spațiul rămas până în centrul încăperii și să picteze tabloul ce avea să îndrume întreaga urbe până la sfârșitul iernii. Resursele erau puține, insuficiente pentru întreținerea lăcașelor de cult, a școlilor, a drumurilor ori pentru a-i distra pe locuitori. Erau nevoiți să aleagă.

#

Călcând încă în poante, Marina păși în interiorul ultimului cerc. Șevaletul se afla la doar câțiva metri depărtare. Alături, pe o măsuță din lemn de brad, stăteau ordonate o mulțime de pensule și tuburi de vopsea.

Încă puțin, își spuse ea, străduindu-se să deslușească drumul prin pânza lacrimilor. Unul dintre degetele de la picioare îi era fracturat, iar alte câteva, luxate. Unghiile îi erau crăpate, lăsând să se întrevadă carnea învinețită. Mersul în poante în picioarele goale, imposibil chiar și pentru o balerină profesionistă, își cerea obolul.

Încet, se apropie de șevalet și se sprijini de rama lui. Asesorii suspinară ușurați. Oracolul trecuse proba rezistenței fizice și psihice. Acum putea vorbi în numele zeilor. Rămaseră în așteptare, abia respirând. Din clipă în clipă zeii aveau să picteze folosindu-se de mâinile ei.

Marina lua la întâmplare o pensulă, un tub de vopsea neagră, și le ridică la înălțimea ochilor, căutând acea inspirație care ar fi trebuit s-o învăluie la sfârșitul Încercării, dar nu găsi nimic. Disperată, căută în jur, la petele de sânge de pe podea, la durerea ce-i incendia picioarele, urcă cu privirea în înaltul tavanului, dar nimic. Mâna nici unui zeu nu coborî pentru a o îndruma pe a sa.

Neștiind ce ar putea să facă altceva, înmuie vârful pensulei în vopsea și…

… și ca toți ceilalți de dinaintea ei, suplini tăcerea zeilor căutând adânc în inima ei. Acolo găsi răspunsul.

Din linii drepte desenă o lăută, stârnind bucuria Petrecărețului. Fără să se oprească, adăugă o carte. Învățatul privi sfidător în jur. În mod sigur cartea era despre cum să înveți de unul singur să cânți la lăută. Pe locuitorii urbei îi aștepta o perioadă de studiu intens.

Marina schimbă pensula cu una mai mică și adăugă un copil. Îi pictă o șapcă cu cozoroc lung, îi puse alături un ghiozdan și îl așeză în așa fel încât să citească din cartea pe care tocmai o desenase. Reprezentantul Învățătorilor își îngădui un mic semn de plictis. Da, în regulă, era evident pe cine favorizaseră zeii, nu trebuia ca oracolul să insiste.

Marina stoarse ultimele picături de vopsea din tub și încadră întreg desenul sub un acoperiș ascuțit. Celor din Administrație le veni inima la loc. Nu exista nici un dubiu că în tabloul oracolului era vorba despre o clădire – o școală, adevărat – dar o clădire (publică) în primul rând.

Marina puse tubul de vopsea consumat jos și luă alte două în loc: alb și albastru. Încet, fără să se grăbească, pictă un inorog. Alături, copilul îi citea din carte.

În ciuda zecilor de metri care îi despărțeau, asesorii priviră lung unul la celălalt. În toată istoria urbei lor nu se întâmplase niciodată așa ceva. Ce era de făcut?

Marina simți ceva cățărându-i-se pe rochie. Dădu să strige, însă nu apucă. Așezată pe brațul stâng, salamandra Învățaților o studia cercetătoare. Îi urmă greierele Petrecăreților, molia Fraților, iar la urmă, furnica celor din Administrație.

Marina rămase gânditoare preț de câteva clipe, apoi își îndreptă ținuta. Eu zic să începem cu ceva ușor. Cu un vals, de exemplu, le șopti ea, abandonându-se ritmului din inima ei.

SFÂRȘIT

Thanks for rating this! Now tell the world how you feel - .
Cum ți s-a părut această povestire?
  • Emoționantă
  • Fascinantă
  • Amuzantă
  • Plictisitoare
  • Tristă
  • Enervantă
Share with your friends










Submit