Mugurel Atodiresii lăsă haltera să cadă pe bucata de podea acoperită cu dale din cauciuc. Ridicase un total de şapte sute de kilograme în respectiva dimineaţă şi se simţea oleacă obosit – iar vremea mohorâtă de decembrie nu-l înveselea defel. Îşi şterse fruntea cu dosul palmei, căutându-l din ochi pe antrenor. Acesta bineînţeles că vorbea cu încrezutul ăla de Ghibău, de-şi zicea Rocky, steaua şi speranţa clubului de haltere din localitate. Rocky afişa un zâmbet tâmp sub nasul turtit, rămăşită a zilelor când încercase să se facă boxer. Profesorul de sport se lămurise rapid că protejatul său n-are suficientă minte pentru a scoate din el un pugilist, aşa că îl transferase la haltere. Acum spera că protejatul lui va deveni campion judeţean, spre neplăcerea lui Mugurel, fostă speranţă numărul unu, şi care se considera neglijat.

-Nea Micu! strigă Mugurel către antrenor, ştiind că altfel acesta nu i-ar acorda atenţie. Am făcut zece. Ce mai vrei să fac acuma?

Cel interpelat îşi intoarse către el trupul masiv; doar umerii aminteau de trecutul lui sportiv. O burtă întreţinută cu multă bere şi nenumărate cefe de porc îi făcea dificil legatul şireturilor.

-Ce-i bă? Terminaşi? Mai bagă opt smulse, că viu acu’ la tine să-ţi mai pun douăzeci pă bară!

Trăgându-şi nasul, Mugurel îşi mai dădu cu talc pe palme. Era curios cum se simte praful ăla alb de-l vedea la televizor pe la competiţiile mari, nea Micu îi zicea „carbonat de magneziu” – şi pronunţa denumirea de parcă vorbea de apă sfinţită de însuşi Mitropolitul care trecuse într-o zi prin oraşul lor. Fură o privire pe geamul nu tocmai curat al sălii de antrenament; norii grei începuseră ei înşişi să-şi cearnă făina îngheţată spre Pământ.

#

În mijlocul celui de-al Nouălea Cer, pregătirile pentru petrecerea din seara respectivă erau în toi. Zânul Şef stătea în biroul lui, urmărind satisfăcut derularea lucrurilor. Mirosul prăjiturilor îl făcea să saliveze, şi asta deoarece nevastă-sa, Zâna Zânelor, avusese grijă s-o îndepărteze pe Zâna Mâncării Arse, trimiţând-o în misiune pe undeva prin Insulele Vanuatu. De când el luase (în secret) exemplu de la amărâţii de muritori şi reorganizase întreg panteonul pe principii corporatiste, din punctul lui de vedere treaba mergea unsă. Zânii şi zânele cârâiseră la început pe tema şedinţelor săptămânale, însă le explicase beneficiile desemnării de project manageri, de directori de departamente, de şefi de echipe, ceea ce îi liniştise pe aceştia, foarte tulburaţi că nu vor mai putea să-şi vadă de treburile proprii după bunul plac.

Desigur, lumea nu mai credea în zâne, dar asta nu însemna că ei dispăruseră. Mereu se simţise ofensat că la seminţia lor se făcea referire doar la genul feminin. Se dăduseră mai la fund, aşa, trăgând sfori pe ici pe colo. Habar n-aveau muritorii că fiecare aspect al vieţii lor mărunte era supervizat. Inventaseră oamenii maşina de spălat rufe… şi într-un moment de plictis, Zânul Şef decisese că ar fi bine să o creeze pe Zâna Şosetelor Desperecheate. Prea ar fi fost totul simplu şi predictibil. Zilnic, două milioane trei sute de mii şapte sute optzeci şi şase de persoane stăteau şi se scărpinau în creştet, scoţând din maşină un număr impar de şosete, convinse fiind că au introdus numai perechi. Sau Zânul Motoarelor ce Dau Rateuri… ce ceartă mai trăsese cu adjunctul său, Zânul Focului şi al Fierarilor! Un perfecţionist constipat, se răţoise la Zânul Şef în plin consiliu director, reclamând că un obiect din metal nu are voie să nu funcţioneze la parametri optimi. Acest lucru îi dăduse curaj şi Zânei Muzicii să se smiorcăie că Zâna Instrumentelor Muzicale Dezacordate o face de râs. Un tunet şi două trăznete le adusese aminte unde le e locul.

Zânului Şef îi plăcea să primească daruri, drept pentru care introdusese în calendarul anual această petrecere, cu Moş Crăciunul secret cu tot. (Evident că tot el îl născocise pe Moş Crăciun!) Pe furiş, extrăsese nişte bileţele din Cornul Abundenţei şi le înlocuise cu altele, cu numele lui, să se asigure că va primi cele mai multe cadouri. Acum îşi freca mâinile de nerăbdare. De jos, din al Optulea Cer, se auzi gălăgie urmată de câteva ţipete. Recunoscu vocea nevesti-sii: aceasta uitase să o trimită în concediu la ski pe Zâna Oalelor Sparte.

#

Mugurel Atodiresii aprinse lumina şi îşi lăsă geanta peticită pe un scaun.  Închise în urma lui uşa garsonierei, bucuros că reşoul pe care îl lăsase în priză peste zi păstrase o temperatură plăcută. Afară ningea de-a binelea. Îl dureau toţi muşchii şi se simţea epuizat de la antrenament. Din patru paşi ajunse la peretele opus. Deschise fereastra și luă de pe pervaz cutia cu lapte ca să-şi toarne într-o cană.

Uşurimea acesteia îl făcu să scuipe o înjurătură. Căscat cum era, uitase că o golise de dimineaţă şi o pusese pur şi simplu la loc. Avea nevoie de lapte, să-şi ţină oasele tari, aşa îi spusese mămăiţa lui. În fiecare zi bea doi litri, iar acum rămăsese fără porţie. Adresându-şi sudalme, îşi îndesă fesul pe urechi; trânti uşa în urma lui şi plecă să-şi ia lapte de la nonstop-ul din piaţă.

#

Zânul Penelor de Curent se fâţâia de pe un picior pe celălalt, în mijlocul graţioasei adunări a făpturilor celeste. După bufetul cu bunătăţuri (Zâna Inspiraţiei Culinare se întrecuse pe sine însăşi, aspirând la titlul de Muză), după pahare cu vin de colecţie (Zeul Oţetului primise un memo nu care cumva să-şi dea în petec luându-şi menirea în serios), venise momentul cadourilor. Zânul Penelor de Curent comandase un cadou nemaipomenit, deoarece destinatarul era nimeni altul decât Zânul Şef, după cum citise pe biletul frumos caligrafiat cu litere aurite. Din fericire, în al Nouălea Cer îşi putea anula puterile care dădeau atâtea bătăi de cap locuitorilor de pe Pământ. Comanda prin internet fusese plasată, şi avusese grijă să vorbească personal cu Zâna Livrărilor Prompte, să se asigure că pachetul va ajunge în timp util în seara serbării. Iar acum, pachetul ia-l de unde nu-i! Nici Zâna Livrărilor Prompte nu era prezentă, s-o ia la întrebări. O mişcare furişă pe după o perdea din brocart îi atrase atenţia. Cineva încerca să se ascundă.

Zânul Penelor de Curent decise să vadă ce se petrece – ba chiar spera să găsească şi el un loc tainic, în cazul în care atenţia Zânului Şef s-ar fi îndreptat asupra sa. Cum să-i explici tocmai şefului cel mare că n-ai fost în stare să iei un nenorocit de cadou, cu atâtea puteri şi fonduri la dispoziţie? Cine avea să creadă?

Se prelinse pe lângă ceilalţi, cu grijă să nu verse paharul cu vin peste rochiile somptuoase, ţesute din fire de păianjen şi presărate cu praf de stele. Ajunse lângă draperie şi dintr-o mişcare se pitulă după ea. Căscă ochii cu stupoare: se găsi lângă Zânul Coletelor Pierdute. Alb la faţă, acesta îşi învârtea în mâini bagheta magică, dând din buze ca şi cum ar fi uitat să vorbească. Ochii lui căutau să vadă vreo cale de scăpare de după perdea.

-Ce cauţi aici? Tu ştii ceva de comanda mea? se răsti el şoptit.

-Pană de Curent, să-ţi explic… Am … am… făcut-o lată… Mi-a reproşat Zâna Livrărilor, şefa mea directă, că nu am îndeplinit targetul anual, că am fost neglijent cu task-urile mele, că am ratat deadline-uri… Zânul Coletelor Pierdute transpira de-a dreptul. Şi am zis s-o dreg acu’, pe ultima sută… şi le-am pierdut pe toate… Să ma evapor dacă ştiu ce-a fost în capul meu… exces de zel, frăţică, da’ zău că n-a fost cu intenţie!

Un sentiment de rău augur zburli părul de pe ceafa atent tunsă a Zânului Penelor de Curent.

-De asta m-ai solicitat aşa de mult săptămâna trecută, nenorocitule? De asta am tăiat curentul de atâtea ori, să pice serverele? Să nu-mi zici că mi-ai pierdut pachetul, tembelule, că-ţi tai curentul singur de-acum înainte, şi să te văd cum te descurci! Unde e?? Unde e pachetul meu?? Zânul Penelor de Curent se străduia să-şi controleze tonul vocii. L-ar fi dat pe mâna Zânei Durerilor de Dinţi pe neisprăvit.

-Pe mine mă întrebi? Nu… nu ştiu… eu doar le rătăcesc… răspunse Zânul Coletelor Pierdute, aproape să pufnească în plâns. S-a dus şefa împreună cu Zâna Coletelor Găsite să descurce treaba…

-Îţi dai seama în ce belea m-ai băgat, zevzecule? Le-ai luat ca tontul la grămadă? Ai băut gaz?

Fără să-şi dea seama, ridicase glasul.

-Cine a băut gaz fără să-mi dea şi mie? hăhăi o voce din spate, şi draperia se dădu la o parte. Se găsiră nas în nas cu Zânul Şef însuşi, cu obrajii îmbujoraţi, fără îndoială de la paharele cu vin de ambrozie pe care le tot gustase.

Zânul Penelor de Curent înghiţi în sec. Cel al Coletelor Pierdute profită de ocazie şi o şterse prin spatele rochiei bufante a Zânei Coafurilor Perfecte.

-Ei? Ce se întâmplă aici? întrebă cam prea jovial Zânul Şef.  Îmi pregătiţi o surpriză, nu-i aşa? S-o vedem! S-o vedem! se întoarse el către auditoriu, provocând un ropot de aplauze.

Zânul Penelor de Curent simţi că i se moaie genunchii şi i se usucă gura. Ochii tuturor erau aţintiţi către el. Pentru o clipă, îi trecu prin minte să taie curentul în sala de festivităţi, şi să se facă nevăzut. Atât ar fi aşteptat intrigantul lui ajutor, spiriduşul responsabil de mărirea sarcinii în sistemul de distribuţie, care uneltea să-i ia locul. Îşi drese glasul:

-Stimate Zân Şef, ahem, să vezi… desigur că am o surpriză pregătită pentru tine, dar în acest moment, colegul meu, Zânul Coletelor Pierdute, tocmai îmi explica faptul că… Se întoarse către locul unde până cu trei secunde mai devreme se aflase colegul în cauză. Rămase holbat, privind în gol.

-Aşa, aşa, colegul îţi explica, dar unde e surpriza? Zânul Şef începu să bată uşor cu vârful pantofului din piele fină – şi tot zânetul din panteon ştia că poate deveni temperamental.

-O să îţi ofer surpriza cât de curând, stimate  Zân Şef. O încurcătură de moment, colete pierdute, ştii, a fost o lună încărcată, dar promit…

Zânul Şef pufni pe nas. Afară se auzi un tunet.

-Adică rămân fără surpriză? Ce-i asta? Îţi râzi de mine?

Tunetele se înteţiră. Şeful continuă:

-Toată lumea a venit cu cadouri şi acum tu cauţi scuze? Te pomeni că ţi s-or fi scurtcircuitat sinapsele, de când tot laşi lumea în beznă! Te ştiu eu, eşti mai preocupat să-ţi aranjezi părul şi să-ţi iei haine trendy, tot timpul te văd la taifas cu Zânul Ultimei Mode!

-Stimate Zân Şef, dar pe cuvântul meu că este o încurcătură teribilă! Zânul Coletelor Pierdute a trebuit să-şi atingă targetul în ultima clipă şi îmi spunea că… căăă… Zânul Penelor de Curent îl căuta disperat din priviri pe cel care-l băgase în bucluc. Acesta se evaporase ca şi cum niciodată nu s-ar fi pierdut în lume vreun colet, pachet, cufăr, container sau vapor. Privirea Zânului Şef arunca scântei.

-Uite ce e, maestru al Penelor! Mă simt teribil de vexat! Nu te las să scapi aşa uşor, să ştii! Nuuu, nu te uita la mine cu ochii ăştia de pui de focă! Acum pleci spre Pământ şi o să fii tu Moş Crăciun! Ai înţeles? Poftim! Să faci surprize pentru toată lumea!

-Da’ dar… dar eu… doar cu reţeaua de electrici… Mare Zân… Şefule… Ba… cum…

Pe Zânul Penelor de Curent nu-l apucase aşa o bâlbâială în toată viaţa lui nemuritoare. Îl văzuse pe Moş Crăciun la lucru, era vai de capul lui în această perioadă a anului. Să strunească el, Zânul, sania aia cu reni… (Sau erau elani? Cerbi? În orice caz, coarnele acelea arătau fioros!) Să ajungă în zero virgulă două secunde de la o casă la alta… Făcu un efort să continue:

– Mare Zân… dar eu nu cunosc Pământul, habar n-am cum să ma descurc pe drumurile publice! Intrarea prin efracţie se constituie în faptă penală, ce mă fac acolo unde nu sunt hornuri, că oamenii şi-au pus centrale?

-Bzzt! se stropşi la el Zânul Şef. Ai toată noaptea la dispoziţie. Ei hai, treacă de la mine, ia un pământean să-ţi fie ajutor. Uite, pe acela!

#

Mugurel Atodiresii simţi cum îl ia aşa, o răcoare pe sub pufoaică, ca un fior. Grăbi pasul, strângând la piept punga cu cei patru litri de lapte. Luase dublu, să fie. Şi-ar fi dorit să plece de Crăciun la mămăiţă, dar campionatele judeţene băteau la uşă, iar el nu-şi permitea să se lase răsfăţat cu toate bunătăţile cu care sigur l-ar fi aşteptat bunică-sa.

Ninsoarea se îndesise, estompând lumina aruncată de becurile stâlpilor de pe marginea străzii. Ferestrele de la blocuri erau ornate cu beculeţe ce clipeau in toate culorile, parcă îmbiindu-l să intre şi să-şi bea laptele în căldura unui cămin. Se încruntă gândindu-se la garsoniera lui anostă, confort II, în care n-avea loc să-şi facă şi el un brad ca lumea. Întoarse capul să se uite la o decoraţiile ce împodobeau un balcon. Luminiţele clipeau în ritmul unui cântecel abia auzit şi –

Tot oraşul se cufundă în întuneric.

-Morţii mă-tii de groapă, că pe-aici nu asfaltează nimeni, decât ne promiteşi p-ormă ne duce cu vorba! înjură el asfaltul găurit, în care fusese cât pe-aci să se împiedice. Şi pe lumină putea avea probleme: strada arăta ca după bombardament. Mai facu un pas şi se opri trăznit. În faţa lui vedea un bărbat, a cărui siluetă era luminată de fulgii care cădeau în jurul lui. Roti iute ochii, să vadă de nu cumva or fi mai mulţi. Zona nu era cea mai bună din oraş. Erau singuri pe stradă.

Înfundându-şi capul între umeri, Mugurel dădu să-l ocolească.

-Îhmm… fii te rog amabil, i se adresă necunoscutul, am nevoie de ajutorul tău.

-Ce vrei? mârâi Mugurel. Văzându-l de aproape, nu putea decât să se minuneze. Era frigul naibii, iar omul avea pe el doar un costum lucios şi purta pantofi cu botul ascuţit. Nu părea să tremure. Avea părul făcut cu gel, ca Geani din Las Fierbinţi (Mugurel încercase şi el să-şi facă o freză asemănatoare, dar părul rar nu-i stătea nici dat cu fixativ). Nasul îi era încălecat de o pereche de ochelari cu ramă neagră, model de fiţe.

-Am primit o [hâc!] misiune şi [hâc!] tu eşti desemnat [hâc!] să mă [hâc!] ajuţi.

„Iete-l de prost!” gândi Mugurel. „Cre’ şi io că sughiţi, fraiere, pe vremea asta decât în sacou!” Adevărul era că uneori pe zân îl ajungeau blestemele şi înjurăturile celor lăsaţi pe întuneric, şi-l apuca un singultus violent.

-Ce mă? Vezi-ţi de treabă! Ce să te ajut? Hai pa! dădu Mugurel să treacă mai departe. Spre surprinderea lui, străinul i se afla tot în faţă; părea să alunece de-a-ndăratelea, ca o stafie. Lui Mugurel i se zburli părul pe spate.

-Să mă prezint, mai întâi. Eu sunt Zânul Penelor de Curent, după cum bine observi. Îmi cer scuze pentru acest inconvenient, dar n-am încotro. Sughiţul îl părăsise, deşi din clădirea alăturată se auzea o femeie răcnind la cineva să-i aducă lumânări. Am fost trimis să fiu Moş Crăciun, iar tu ai fost desemnat să-mi fii ghid.

Mugurel se holbă la necunoscut. Dădu un pas la dreapta, unul la stânga – nimic! Stafia îi stătea tot în cale. Înainte să dispară, fulgii de zăpadă i se aprindeau necunoscutului în păr şi pe umeri în toate culorile curcubeului. Îl apucă tremuratul. „Un strigoi, să moară ce-am pe casă!” gândi el, simţind cum îi alunecă punga din braţe.

O rupse la fugă, uitând de lapte. Dădu în câteva gropi, mai să cadă cât era de lat; se împiedică de toate bordurile. Într-un final se opri, cu mâna pe clanţa uşii de la bloc. Gâfâia; aşa o spaimă nu trăsese în viaţa lui. Privi în spate. Nimeni. Cartierul era în continuare în beznă.

-Să ştii că nu trebuie să te sperii!

Pe Mugurel îl lăsară genunchii.

-Aoleooo!!! Măiculiţă Doamne, ai milă de mine! Nu mă lua, neneee! Nu mă lua că-s tânăr şi tre’ să am grijă de mămăiţăăă!!! Am campionateee…. izbucni Mugurel în plâns, văzându-l pe Zânul Penelor de Curent sprijinit de uşă, la două palme distanţă. Apăruse din neant. Acesta ridică din sprâncene, nedumerit de reacţia pământeanului. Ştia că nu e un zân prea popular, dar chiar nu-şi închipuia că aspectul lui poate provoca asemenea groază. Îşi ridică ochelarii pe nas.

-Ţi-am zis că n-ai motiv de spaimă! Hai te rog, ajută-mă şi terminăm odată treaba!

Ca să-l asigure, zânul îl bătu prieteneşte pe umăr. Datorită electricităţii statice, lui Mugurel i se sculă părul sub căciulă.

-Nu… nu mă omori? îngăimă el, cu o boare de speranţă în suflet.

Străinul izbucni în râs. Luminile prinseră să se aprindă şi să se stingă în ritmul hohotelor. [Ioneleee! Scoate televizoru’ din priză, că se arde! Ia uite ce face ăştia cu lumina, taman în seara asta, mama lor de nenorociţi! – se auzi o voce din apartamentul de lângă intrare].

-Cum să te omor, pământeanule? Nu ţi-am spus că am nevoie de ajutor? Însuşi marele Zân Şef te-a desemnat.

Mugurel clipi des şi-şi sterse nasul cu mâneca.

-Şi ce tre’ să fac? Cum să te ajut io pe tine? Nu eşti de p-acia, nu? Îi veniră în minte toate filmele cu extratereştri pe care le văzuse în liceu. Individul putea fi foarte bine unul, deghizat în om. Furişă o privire către peticul de cer dintre blocuri, să vadă dacă nu cumva există vreo farfurie zburătoare.

-Să-ţi explic… începu Zânul Penelor de Curent, povestindu-i păţania petrecută cu doar câteva minute în urmă în al Nouălea Cer. Mugurel îl asculta cu ochii căscaţi. Se simţea cam ameţit, ca atunci când dăduse cep împreună cu văr-su la butoiul cu vin din beciul mămăiţei, cu vreo cinci ani în urmă.

-Să facem noi doi pe Moşul? Sau cum, că n-am înţeles? Mugurel se scărpină pe sub fes; încă îl furnica pielea capului.

-Pe cuvânt că sunt în pană de idei! răspunse zânul. Sunt trimis aici să fac surprize tuturor, aşa a zis şeful cel mare.

Mugurel se uită la zân. Bărbat înalt, distins, bine făcut. Salon, ce mai! El era mai scund, dar mai lat în spate. Se gândi cum ar putea să încapă pe un horn, după cum auzise că vine Moş Crăciun. Un picior poate i-ar fi încăput, dar dacă Moşul ar fi avut probleme din cauza burţii, lui sigur nu-i încăpeau umerii. Imaginea lui nea Micu, cu un fes roşu pe cap, îl făcu să chicotească.

-Hmm? Vreun gând, ceva? întrebă zânul. Îşi scoase ochelarii şi începu să mestece unul din braţe.

– Auzi, da’ Moşul unde e, el nu mai vine deloc? El ştie că tre’ să-şi ia liber? îi răspunse Mugurel. Că poate lui nu i-a zis şeful matale.

Zânul Penelor de Curent tresări. Chiar aşa, oare Moş Crăciun aflase? Uneori Zânul Şef mai făcea din astea, dădea câte o directivă fără să anunţe toate departamentele, şi se trezeau fie cu treaba făcută la dublu, fie nefăcută deloc. Iar apoi îl apucau nervii în şedinţe. Mai ales că ordinul îi fusese dat într-un cadru informal, fără ordine de zi şi minute de şedinţă. Scoase din buzunar telefonul mobil, a carui baterie era protejată împotriva propriilor lui puteri cu o carcasă din fibre de coadă de cometă. Fără să formeze vreun număr, apelul fu preluat.

-Alo? Moş Crăciun? Aici Zânul Penelor de Curent… Da, da, ştiu că eşti teribil de ocupat în seara asta… Da, ştiu, e seara cea mai importantă pentru tine… Voiam doar să ştiu dacă ai primit vreun memo de la şef. … Nu? Aha! Eşti cu Zâna Livrărilor, înţeleg. Da, am aflat! Ştiu, ştiu, Zânul Coletelor Pierdute chiar a făcut-o de oaie, zise Zânul Penelor de Curent, strâmbând din nas. Aşa e, un incompetent! Ce drăguţ din partea Zânei Coletelor Găsite, să te asiste! Mă bucur că se va rezolva, măcar parţial!

Zânul îi făcu cu ochiul lui Mugurel, care asista cu gura căscată. După ameţeală, acum era convins că visează. Îşi dădu o palmă peste faţa amorţită de frig, iar obrazul înroşit îi răspunse săgetându-l. Nu visa. Bărbatul din faţa lui ridică o sprânceană, văzându-i gestul.

-Aaa, te sunasem aşa, să aflu dacă situaţia e sub control, continuă zânul să vorbească în aparatul ce scânteia în mâna lui. Deci te ocupi, ca de obicei, nu ţi-a spus nimeni nimic. Bun! Bun! Spor la treabă, atunci! Numai bine!

Închise.

-Aşadar, Moşul habar n-are că ar trebui să-i iau eu locul… Vine el cu cadourile, dar eu ce mă fac? Ce încurcătură! pufni zânul, provocând o învolburare multicoloră de fulgi. Pe de altă parte, era bucuros că nu trebuie să se ocupe el de strunirea celor opt mamifere cu coarne. Şi era liniştit că nu trebuie să scoată el milioane de cadouri din batista lui magică, ţesută din păr de inorog. O baghetă ar fi fost prea banală pentru el. Dar trebuia să-şi îndeplinească task-ul. Oftă, bătând darabana pe clanţa uşii.

-Auzi nene, da’ şefu matale ţi-a zis să faci decât surprize, nu? Nu ţi-a zis în ce să constea, să intri neapărat în case la oameni.

Zânul Penelor de Curent deveni foarte atent.

-Aşa e, răspunse el, deşi cu şeful e periculos uneori să intri în teme de semantică. Dar te rog, continuă!

Mugurel nu ştia ce e aceea semantică, dar ar fi făcut orice să ajungă odată în garsoniera lui. Murea de frig.

-Păi dacă Moşul merge la lume deseară, că e Ajunul, şi mata trebuie să faci surprize, atunci de ce nu faci ce ştii? Uite, poţi să dai la oameni vauceăre.

Zânul ridică din sprâncene. Auzise el ceva de „voucher”, dar personal nu folosise vreunul.

-Ce sunt acelea?

-Dacă ai matale puteri speciale, spuse Mugurel, acum fiind sigur că are în faţă un extraterestru, faci o bucată de hârtie pe care o dai la lume, şi ei, cu hârtia aia, pot să întrerupă curentul la cineva care i-a călcat pe bătătură. Şi crede-mă că s-ar bucura mulţi! Uite, şi io i-aş tăia curentul la vecinul de deasupra, când dă muzica tare la doişpe noaptea. Ascultă numai gălăgie d-aia metalistă.

-Adică să taie curentul selectiv, zici, răspunse zânul, mângâindu-şi bărbia. Un zâmbet i se lăţi pe figură. Ce fisură ar fi putut găsi şeful în această logică? Apucă mâna celuilalt şi o scutură cu putere. Căciula pământeanului i se ridică de pe urechi, atât de tare i se îmbăţoşă părul de sub ea.

-Stimate… ăă… Mugurel? Parcă aşa, nu? Stimate Mugurel, habar n-a avut şeful ce minte ascuţită mi-a desemnat drept ghid! Îţi foarte mulţumesc pentru această genială idee! Hai să începem cu tine: ia spune, ce să scrie pe hârtie?

Mugurel îşi miji ochii, căutând formularea într-un punct aflat dincolo de zid.

-Să zică aşa! Cu litere mari: CADOU. De la capăt, cu litere mai mici: cu acest vauceăr, eu, puncte-puncte  – şi aicea îşi scrie omul numele – pot să tai curentul lui puncte-puncte – de câte ori vreau. Atâta trebuie să scrii, şi după aia îi faci matale ce ştii, să o poată folosi lumea.

Zânul nota în minte. Îi răsări un gând.

-Auzi, dar nu pot să-i las pe oameni să întrerupă curentul chiar aşa, tot timpul, să ştii! Mi-ar provoca un conflict teribil cu Zâna Curentului Alternativ. Ea se ocupă cu distribuţia. Şi aşa mi-a reproşat de câteva ori că i-am ars nişte posturi trafo.

-Atuncea, fă-le să fie bune doar de trei ori, dacă spui că eşti zân. Aşa e în poveştile de pe la noi, totul e de trei ori.

-Hai, de trei ori fie! răspunse zânul, considerând că este un compromis rezonabil. Scoase din batista ţinută în buzunarul de la piept un cartonaş cu margini aurite, pe care scria exact ce-i dictase Mugurel. Aşa e bine? îl întrebă pe acesta. Uite, dă-mi voie să ţi-l ofer ţie pe primul!

Mugurel zâmbi cu gura pâna la urechi. Marginile cartonaşului scânteiau ca date cu praf de diamant, nu văzuse în viaţa lui o caligrafie atât de frumoasă. Numele lui era scris în relief, cu ultima literă terminată cu o floricică.

-Mulţumesc, ăăă… zânule! Încă nu era sigur că totul era aievea, deşi văzuse cu ochii lui cum scosese bărbatul hârtia din buzunar. Obiectul din mâna lui era real. E tare frumos! îi zise. Şi o să se bucure lumea, o să vezi!

Zânul îşi frecă palmele.

-Aşa, şi acum? Cum procedăm? De unde începem? Hai, că mai e puţin timp! Îşi privi ceasul de la mână, un model foarte masculin, cu o grămadă de cadrane. Indica şase şi douăzeci, ora locală.

-Hai să intrăm în bloc, de unde să începem din altă parte? propuse Mugurel, care deja nu-şi mai simţea picioarele de frig. Auzi, dar matale nu poţi da drumul la curent? Ştii, mai vrea lumea să se uite la teve, să se încălzească, ceva…

-Din păcate, dacă îmi anulez puterea asupra curentului electric, nu voi mai putea produce aceste vouchere. În lumea voastră, am totul sau nimic.

Mugurel ridică din umeri. Aveau să bată pe la uşi. Începură din dreapta, cum intrară in hol.

-Ioneleee! Vezi cine e la uşă! se auzi vocea feminină răstindu-se dinăuntru. Ionel, un bărbat slab, cu o ţeastă lucioasă, deschise. Figura tristă îi era luminată de un sfeşnic cu o lumânare aprinsă.

-Seară bună vecine, îi spuse Mugurel. Uite, m-am întâlnit cu domnul ăsta, care vrea să va facă un cadou –

–Cine e Ionele la uşă? răsună iarăşi vocea de femeie, dintr-o cameră. Dacă iar au venit cu colindul, să nu le mai dai! Nu ţine uşa deschisă, că se răceşte casa! Auzi, Ionele?

Deşi silueta zânului căpătase un aer spectral în lumina lumânării, Ionel îl privea ca şi când nu l-ar fi văzut. Clipea rar din ochi.

-Da, vrea să vă facă un cadou, continuă Mugurel, schimbându-şi greutatea de pe un picior pe altul. Ştiţi, nu e de pe la noi, şi e seara de Ajun –

–Vino încoace, Ionele, că nu am lumină să întind maioneza!

-Niţică linişte, veni răspunsul vecinului. Atâta mi-aş dori şi eu. Niţică linişte! Şi le trânti uşa în nas.

Amândoi rămaseră pironiţi locului. Zânul auzise că oamenii se bucură când primesc cadouri, însă nu petrecuse timp pentru a-i studia. Era domeniul Zânului Psihologiei şi al Zânei Dezvoltării Personale.

Mugurel zâmbi stânjenit către zân.

-Nevastă-sa e o afurisită, o ştie tot blocul. Hai la vecinul cel’lant.

Zânul aruncă o privire către ceas. Dacă o ţineau în acest ritm, probabil că ar fi terminat de împărţit voucherele surpriză avându-l drept ghid pe strănepotul lui Mugurel. Cum se descurca Moşul? Decise să mai acorde o şansă demersului.

-Săru-mâna! spuse Mugurel către femeia care deschisese uşa de vis-a vis, îmbrăcată în capot şi cu părul înfăşurat în prosop.  Avea o lanternă. Uitaţi, sunt vecinul de la trei, şi domnul acesta străin a venit în oraş cu cadouri –

-Ce cadouri? De cadouri îmi arde mie acuma? Nu văd nimica, dacă mi se ard cozonacii în cuptor? Tre’ să-i calc cămaşa lui bărbată-miu şi uite că au luat lumina chiar de Ajun, nenorociţii! peroră  femeia. Zânul începu să sughită discret. Ce cadou vrea să-mi dea? se răţoi ea.

-Uitaţi, cu vauceărul ăsta – Mugurel se întoarse către zân, făcându-i semn să producă un cartonaş – cu vauceărul ăsta dumneavoastră puteţi tăia curentul de trei ori la cine vreţi dumneavoastră –

-Hai dom’ne, te ţii de glume acuma, îţi baţi joc de mine, mama voastră de golani! Femeia părea că e pe cale să-i pocnească pe amândoi cu lanterna. Ptiuu! Drace! scuipă ea în sân. Ia te uită la ăsta, ce luceşte pe întuneric!

Uşa se trânti iar. Zgomotul reverberă până la ultimul etaj al blocului, cel de-al patrulea.

Zânul îşi drese glasul. Mugurel îşi îndesă capul între umeri, supărat pe un asemenea insucces neaşteptat.

-Cred că nu e cea mai bună abordare, rupse tăcerea zânul. Crezi că ceilalţi vor fi mai cooperanţi?

Mugurel îl privi pe sub sprâncene, ridicând din umerii pe care ar fi luat lejer un viţel.

-Hmmm… cum rezolvăm problema? vorbi zânul ca pentru sine.

Mugurel se plezni peste frunte:

-Stai că mi-a venit altă idee! Dacă oamenii nu vrea să ia vauceărele aşa, bagă-le în poştă! Şi le găsesc ei, şi or să facă ce vrea cu ele, dar tu ştii că ţi-ai isprăvit misiunea! Pfiii, de ce nu mi-a dat asta prin cap de la început? Lucrase aproape un an ca distribuitor de pliante.

-Ce e poşta? se încruntă zânul.

-Uite, în cutiile astea d-aicea! Le pui înăuntru şi-ţi vezi de treabă. Şi dacă n-au cutie, le arunci peste gard, le înfigi în clanţă, găseşti o soluţie!

Zânul se lumină la faţă, împrăştiind câteva scântei ce luminară o clipă bezna holului. Categoric, putea face aşa. Mai mult, nu mai trebuia să stea după ghidul lui pământean, fapt ce-l încetinea teribil.

-Eşti genial, tinere! Genial! Îi scutură din nou mâna, plin de efuziune. Lui Mugurel începură să-i clănţăne dinţii, ca atunci când se electrocutase cu un ştecher improvizat. Gata, de acum clar mă descurc singur! Mi-a făcut plăcere, îţi doresc mult succes!

Zânul dădu să iasă pe uşă. Păru că îşi aduce aminte de ceva.

-Auzi, la campionatele acelea de care spuneai, te-ar ajuta dacă ar fi vreo pană de curent în sală?

#

Într-o seară târzie, pe la doisprezece fără ceva, muzica porni să bubuie în garsoniera vecinului de deasupra. Mugurel ştia că degeaba îşi pune perna pe cap – până şi cănile zăngăneau pe masă în ritmul başilor. Spre deosebire de vecinul de la patru, el auzea bătăile disperate în ţeava de la calorifer ale vecinilor de la unu şi doi. Dar de data aceasta, nu mai trebuia să se scoale şi să urce un etaj, să se ia la harţă. Luă cartonaşul de pe poliţa unde-l pusese, şi zâmbi subţire, privind către tavan.

SFÂRȘIT

Image taken from www.deviantart.com