Doamna Popescu îşi sărută băiatul, lăsându-l cu inima cam îndoită în pragul casei de ţară a unchiului ei. Mihăiţă era pentru prima dată undeva în vacanţă fără părinţi. Pe de altă parte, spera ca timp de trei săptămâni nu o vor mai chinui visele; se săturase să se trezească lac de sudoare, dând de pe ea toate lighioanele pe care năpârstocea de copil i se conturase pe hârtie în seara dinaintea somnului.  De atâtea ori îl rugase, dacă tot desenează, măcar să facă şi el un peisaj, ceva frumos, nu doar lei, girafe şi hipopotami care să o alerge prin somn, sau stoluri de porumbei care să i se încurce în păr de-l trezea pe bărbat-su în creierii nopţii, urlând de spaimă. Cel mai rău fusese când Mihăiţă se apucase să-i deseneze nişte gândăcei. Visul fusese atât de real încât două zile simţise furnicături pe piele.

Îi spusese unchiului ca nu care cumva să-i ceară băiatului să-i deseneze ceva. Imaginaţia lui Mihăiţă putea să născocească un balaur. Omul era în vârstă, cine ştie ce putea să se întâmple cu inima lui bătrână. Râzând, unchiul îi promisese că nu va face acest lucru, deşi nu înţelesese motivele. De ce să nu deseneze copilul, dacă asta îşi doreşte? Doamna Popescu clătină din cap, îndreptându-se către maşina cu care-şi adusese fiul până în satul dintre dealuri.

Pentru Mihăiţă, curtea unchiului mamei sale era o lume de basm. Avea de explorat toată coasta dealului. În spatele casei se afla o menajerie întreagă de găini, raţe şi porci pe care abia aştepta să le cunoască. Pe unchi îl apucase spaima când îl găsise pe băiat în coteţul lui Hector, dulăul negru şi zdrenţăros pe care-l ştia că rupe orice făptură s-ar fi apropiat de el. Doar noaptea, după ce închidea bine păsările, dădea drumul câinelui să patruleze. Îi găsise împărţind fericiţi o bucată de cozonac, înghesuiţi acolo în cutia de lemn. Habar n-avea unchiul că Hector fusese hrănit din prima zi cu jumătate din sandvişurile cu care Mihăiţă pleca din casă. Iar bucuria cu care porcii grohăiau la vederea băiatului începea să-i dea bătrânului o idee referitoare la viteza cu care se termina pâinea.

Vreo săptămână întreagă băiatul îl întrebase pe bătrân dacă nu vrea să-i facă un desen. Ceva din insistenţa nepoatei sale îl oprise pe unchi să dea curs invitaţiei, spunându-i doar să deseneze acolo ce ştie el. De trei seri băiatul contura pe hârtia îngălbenită ce-o găsise într-un sertar o pasăre mare şi neagră, ce unchiului îi semăna a corb. Sau poate era un soi de vultur? Sunetul creioanelor şi cariocilor cu care Mihăiţă desena fiecare pană umplea spaţiul bucătăriei în care cei doi îşi petreceau serile de după apusul soarelui.

Bătrânul luă mica damigeană de vin de lângă dulapul în care ţinea vesela, farfurii vechi din faianţă, pahare de sticlă groasă şi câteva castroane din lut cumpărate de pe la vreun târg. Când prima picătură de lichid atinse fundul paharului, acesta explodă împreună cu ferestrele în mii de aşchii. Uşile dulapului săriră din balamale, cioburi albe şi colorate ţâşnind de pe rafturi, amestecându-se cu cele transparente într-un vârtej ce ridicase colţurile feţei de masă şi toate hârtiile. Întreaga încăpere părea că se roteşte ca şi când casa ar fi fost ruptă de pe temelii şi transformată într-un scrânciob mânat de un uriaş venit din vremea când poveştile erau realitate. În Bucureşti, vasul de sticlă pe care doamna Popescu tocmai îl pusese în cuptor bubui, azvârlindu-i uşa şi făcând-o să sară în braţele soţului, cu un ţipăt.

Paralizat de spaimă, unchiul aştepta impactul dureros al ţandărelor tăioase, gemând în sinea lui un blestem asupra propriei neputinţe de a sări peste masă, să-l apere pe băiat de furtuna de sticlă.

Copilul se ridicase în picioare, râzând în hohote şi strigând cât îl ţineau plămânii. Glasul lui se pierdea în vuietul neomenesc, un crivăţ solid ce promitea să nu lase în urma lui nici măcar zidurile între care se rotea. Cu ochii străluncind, îşi întinse mâinile în lături părând că vrea să adune la piept toate acele cioburi sticlinde ce ameninţau să-l taie bucăţi în iureşul nebun din camera în care bătrânul privea împietrit. Timpul îşi pierdu consistenţa, ochii unchiului văzând cum una câte una, fiecare fâşie ascuţită trece prin trupul băiatului, transformându-se. Praful de sticlă deveni puf, cioburile deveniră pene şi camera se umplu de un nor negru ca şi cum acel uriaş ce scosese casa din ţâţânile ei scuturase o pernă umplută cu fulgii stolurilor de ciori care treceau iarna pe deasupra satului. Se lăsă întunericul.

Ţinându-se strâns, Mihăiţă deschise ochii când simţi razele de soare mângâindu-i obrazul. Penele păsării ce-l purta în spate luciră în violet. Dealurile se ondulau sub ei, pădurea se întindea în valuri cu creste de un verde aprins, acolo unde soarele săruta lujerii noi ai crengilor pe care ochii de om nu le vedeau vreodată de la rădăcina copacilor. Câte un fir de nor îi uda faţa cu stropi de ploaie ce nu aveau să ajungă la pământ. Un chiot venit din pieptul subţire al băiatului umplu tăriile albastre, făcând să tremure norii şi speriind vântul, împrăştiindu-i adierea într-o furişare de nevăstuică printre copacii peste care pluteau.

-Ai venit! Ai venit! râse copilul, mângâind cu încântare mătasea firelor negre ce se întreţeseau în structura fiecărei pene.

-Ţi-am promis doar, îi croncăni pasărea, plonjând din înălţime printre coroanele copacilor. Umbrele şi luminile verzi filtrate de razele soarelui printre frunze se succedau pe faţa lui Mihăiţă. Inima lui se mări, ieşindu-i din piept şi cuprinzând tot orizontul pe care îl vedea, aşa cum îşi dorise să-l vadă din prima zi în care se întâlnise cu pasărea neagră, împărţind un colţ de mămăligă sub copacul ce străjuia capătul curţii, dinspre deal.

-Vii şi mâine? întrebă Mihăiţă, strângându-şi braţele în jurul păsării. Gâtul ei era gros cât un trunchi de copac, bătaia aripilor uriaşe îi ciufulea părul blond într-o dezmierdare la fel de dulce ca a mamei sale, când îi spunea „noapte bună”.

-Voi veni ori de câte ori o să te gândeşti la mine, răspunse pasărea, întorcând către el un ochi negru ca genunea pământului şi rotund ca cerul.

Într-un arc perfect, pasărea o coti iar către norii albi ce-i aşteptau deasupra.

 #

-Hai Mihăiţă, trezeşte-te, că e târziu! îi spuse molcom bătrânul. Era obosit, dormise prost, cum rar i se întâmpla. Ba chiar se trezise în mijlocul nopţii, din cauza unui vis nebun.

Băiatul zâmbi, cu ochii închişi. Înainte de a-i deschide către o nouă zi, strecură adânc sub pernă câteva pene negre pe care le ţinuse strâns în pumn întreaga noapte.

SFÂRȘIT

Image taken from deviantart.com