Got soul?

Touching can be routine…but it shouldn’t be. […] In this society of keeping our distance, not invading one’s space for fear of misunderstanding the gesture, the human spirit longs for touch.” ~ Author Unknown

Era o zi în care îi era foame. Acestea erau zilele cele mai rele, când foamea se făcea simţită acut, ascuţit, aspru, brutal – toate adjectivele contondente şi abrazive dintr-un dicţionar puteau fi alăturate senzaţiei care emana din fiecare celulă. Erau şi zile în care foamea dormea pe undeva prin interstiţiile spiritului. Dormea, dar era prezentă. În acele zile spera că obişnuinţa se instalase şi nu o va mai simţi vreodată la suprafaţă, tăindu-i fiecare respiraţie şi lovind în plex la fiecare pas, urlându-i în ureche.

Nu stomacul era cel care cerea de mâncare, nu. Stomacul era satisfăcut; nevoile primare ale populaţiei erau acoperite de către Guvernanţi. Îl ardea cealaltă foame, mai aprigă şi mai tăioasă, pe care ştia că nu va avea cum s-o alunge atât timp cât pe sub piele se vedeau panglicile argintii ale circuitelor care îi fuseseră implantate cu zece ani în urmă. „Probabil că se apropie «aniversarea»” gândi bărbatul. De lângă balustrada de care se sprijinea, se aplecă şi luă o pietricică, aduncând-o în râul ce traversa oraşul, care odată fusese capitala unui imperiu. Se uită la cercurile care se propagau pe suprafaţa apei: atât putea face, să se uite. Ca pe semenii săi, ca pe orice era viu, nu le putea atinge.

Simţi cum gura i se umple de fiere. Îi venea să se dea cu capul de balustradă, loviturile să îi amorţească dorinţa cumplită ce-i măcina sufletul şi carnea. O făcuse în trecut, atât de conştiincios încât declanşase alarma din cortex şi Guvernanţii trimiseseră o ambulanţă. O ambulanţă automată. Luat, băgat într-o maşinărie, înţepat şi intubat, reparat şi apoi scuipat la loc pe trotuarul de lângă zidul pe care sângele lui încă nu se uscase. Nu avea voie să moară, cel puţin până nu-şi ispăşea pedeapsa din care mai avea de îndeplinit încă pe atât. Apoi, dacă voia, se putea sinucide liniştit. Guvernanţii aveau grijă în acest fel de toţi condamnaţii la deprivare:  oameni cu vederea suspendată, cu auzul anulat, cu corzile vocale blocate sau cei ca el, privaţi de simţul tactil. De simţit putea simţi orice atingea, însă dacă punea mâna pe un corp viu, acesta murea pe loc, electrocutat de sutele de volţi descărcate prin circuitul neural. Adaptarea făcută pe baza ţiparului electric fusese fără greş. Cei mai jalnici i se păreau infractorii ale căror funcţii cerebrale erau suprimate, reduşi la stadiul de semi-idioţi. Percepeau, atât. Câteodată însă, îi invidia. O astfel de legumă ambulantă putea servi drept ghid unuia care fusese condamnat la orbire, ţinându-l de mână. Puteau fi îmbrăţişaţi. Puteau fi folosiţi pe post de păpuşă gonflabilă. Puteau fi atinşi.

Se chirci lângă balustradă, strângându-şi braţele în jurul trupului. Uneori ajuta, să îşi închipuie că sunt braţele altcuiva. Pentru câteva secunde, iluzia putea să funcţioneze. Dar nu azi.

În primul an după condamnare continuase să trăiască pe malul de vest al râului. Se mutase într-o cameră la o mansardă, unde îşi putea compune mai departe muzica interzisă, datorită căreia se alesese cu frumuseţea de implant la baza craniului. I se spusese clar, în sala de judecată: „Continuă să cânţi în public şi orice cântare îţi va mări pedeapsa cu încă doi ani!” În momentul respectiv rânjise către judecătorul cocoţat la tribună cu peruca lui ridicolă, ale cărei bucle se revărsau ca frişca topită. Ar fi dat să spună ceva, dar avocatul îi trăsese un cot în coaste. Bietul om făcuse tot ce îi stătuse în putere să-l scape de suspendarea totală, un lucru ce cu un secol în urmă ar fi echivalat cu o condamnare la moarte. Societatea avansată nu făcea asemenea grozăvii, era apanajul barbarilor de peste Zidul Rinului, care tăiau capete mai ceva ca în zilele de glorie ale Revoluţiei Franceze. Societatea de la vest de Zid doar lobotomiza atât cât să păstreze funcţiile de bază ale organismului. Corpul, redus la capacităţile unui nou născut, era apoi vârât într-o capsulă care-l hrănea şi-l spăla de mizerie până organismul îşi termina ciclul biologic.

Când îşi auzise sentinţa avusese un impuls să strige „Doar atât?” – dacă tot i se tot reproşase că e un rebel.  Douăzeci de ani de imposibilitatea contactului fizic cu orice fiinţă vie. Degeaba pledase în plus avocatul, pentru reducerea sentinţei, argumentând că niciodată nu se dăduse pe o perioadă atât de lungă. Judecătorul împerucat explicase ritos că el, muzicianul, se făcuse vinovat de ignorarea avertismentelor repetate şi încălcarea perioadelor probatorii, cântându-şi în continuare muzica lui cu influenţe interzise. Societatea umană, împărţită în hălci de religie, rasă şi cultură, trebuia să-şi trăiască neprihănirea închisă între ziduri, nealterată.

Bărbatul apucă barele din metal ale balustradei, strângându-le până i se albiră încheieturile degetelor şi firele argintii ale implanturilor luciră sub piele. Ar fi trebuit să plece să caute un hoit, vreo pasăre rătăcită, un şobolan, o cârtiţă, orice. O săptămână umblase în buzunar cu cadavrul unui şoarece. Un profesor bătrân, condamnat la orbire pentru restul vieţii pentru că ascunsese cărţi interzise şi le citise unor elevi, chiar făcuse haz de el, amintindu-i de personajul lui Steinbeck. Nu-i păsase că micul animal începuse să se descompună. Fusese un boţ de carne, care simţise căldură sau frig, simţise un alt trupuşor lipit de al lui în vizuină. Avea blana atât de moale!

Îi era dor de iubita lui. Nu o mai văzuse de nouă ani, de când el se retrăsese în enclava deprivaţilor, de pe malul de est. Ar fi rămas în preajma ei, dacă nu s-ar fi petrecut accidentul care i-a arătat ce ajunsese el de fapt, cu forţa unui pumn în plină figură. Se întâlniseră în parc, din întâmplare. Ea nici nu-l văzuse; el îi recunoscuse vocea, strigând câinele care fugărea mingea. Vocea care lui i se păruse mereu o melodie, pe care încercase s-o pună pe note într-o seară petrecută pe covor, goi, cu o sticlă de vin golită şi alta destupată, între ei. Pe vremea când nu trebuia decât să întindă mâna ca să-i simtă satinul pielii sau catifeaua părului. Când el cânta la pian sau la chitară, iar ea se încolăcea în jurul lui, simţindu-i sânii lipindu-i-se de spate. Când atingerea lui nu însemna moarte prin electrocutare.

Câinele îi prinsese mirosul; probabil o urmă de vânt tocmai schimbase direcţia. Lăsase mingea şi pornise în galop nebun către el. Pentru o secundă, bărbatul se bucurase la vederea animalului roşcat, care dimineaţa îl umplea fericit de bale, ca să-l scoale şi să-l scoată afară. Apoi realiză ce urmează. Privirea bărbatului o prinse pe cea a femeii, împietrită, cu mâna la gură. „Iartă-mă! N-am vrut!” atât mai apucă acesta să gândească. Câinele îi sări în braţe, dărâmându-l. În secunda cât dură să atingă pâmântul, bărbatul simţi spasmul muşchilor animalului. Apoi relaxarea. Relaxarea finală. Îşi aducea aminte un stol de porumbei cum zburase pe deasupra; îi auzise, nu-i văzuse. Faţa lui era acoperită de capul câinelui, ai cărui ochi deschişi mai păstrau bucuria revederii. Apoi momentul de linişte, apoi ţipătul ei îngrozit: „Nu-l atingeţi! E deprivat tactil!” Pentru prima data, ar fi preferat să fie mort. El mort şi câinele viu.

Fusese ultima dată când o văzuse, şi Cerul îi era martor că nu ar fi dorit să se încheie aşa. Ar fi vrut măcar să o mai audă. În momentul în care se ridicase de jos, cu câinele mort în braţe, în ochii ei nu mai erau nici reproşuri, nici rugăminţile de a nu mai compune muzică interzisă, nici furie. Nu mai era nimic. Se golise. „Lasă-mă să-l îngrop. Şi pleacă!” Atât îi spusese.

#

Cât de foame putea să-i fie!

Soarele căzu după orizont, iar el se ridică de jos, târându-şi paşii către un pod ruginit, pe piciorul căruia cineva făcuse un grafitti: „Suflet”. Avea să-şi ia chitara din chichineaţa veche pe care o găsise, şi să cânte acolo, sub acel desen. Uneori, cei ce treceau pe pod se opreau să-l asculte. Acolo nu-i era teamă să cânte acele cântece inspirate din muzica de dincolo de ziduri, continente şi graniţe, „o muzică corcită”, după cum i se spusese. Guvernanţilor nu le prea păsa de enclava lor, a deprivaţilor. Era un loc puţin umblat. În astfel de zile, era mai bine să evite prezenţa altor oameni. De câteva ori aproape că cedase dorinţei de a întinde mâna şi de a mângâia un obraz.

Mai aruncă o privire la curgerea apei. În fundul minţii, câteva acorduri se legară într-o armonie.

SFÂRȘIT

Thanks for rating this! Now tell the world how you feel - .
Cum ți s-a părut această povestire?
  • Emoționantă
  • Fascinantă
  • Amuzantă
  • Plictisitoare
  • Tristă
  • Enervantă
Share with your friends










Submit