Evadarea

În teritoriul de mijloc, în ţara nimănui dintre viaţă şi moarte, era linişte. Un soldat în tranşee ar fi recunoscut liniștea de dinaintea atacului. Camera de gardă moțăia cu urechea ciulită, pândind ambulanțele care aveau la un moment dat să vină. Acalmia nu mai putea dura mult. Statistic, în următoarele minute cuiva avea să i se întâmple ceva rău. Un accident de mașină, o bătaie cu cuțitele sau un prozaic ulcer perforat.

Nea Vali se uită la ceas. Era unu fără douăzeci. Pe scaunele de vis-a vis stătea o femeie, ţinându-se de şale. Venise de vreo juma’ de oră, probabil cu o criză la rinichi. De cinci ani de când era bodyguard la spital, învăţase şi el din semnele bolilor. O însoţea o fată (poate fiică-sa?) ai cărei ochi negri furau din când în când o privire către uşa pe care o păzea el – uşa prin care dispăreau şi apăreau doctorii şi asistenţii. Uşa dincolo de care bolnavii aduşi pe targă sau veniţi pe picioare sperau să scape de dureri.

Două femei se uitau în telefonul mobil, trecându-şi timpul. Veniseră împreună de câteva ore, aşteptau cine ştie ce rezultat pentru o bătrână ce fusese luată de medici. Alături, un om ce părea de la ţară dormita, legănându-se înainte şi înapoi pe scaun. Nea Vali avea senzaţia că avea să se prăvale din moment în moment.

Uşa de la intrare se dădu de perete şi o femeie cu ochelari rotunzi se îndreptă către coridorul dinspre lifturi, călcând apăsat pe tocuri. Pocănitul se izbi de pereţi, făcându-l pe omul adormit să tresară. Ţinea într-o mână un colac galben, din acela pentru copii, cu modele din desene animate. În cealaltă avea o pungă mare, din care se iţea un pachet cu scutece pentru adulţi. De după lentile, ochii ei nu priveau nici în dreapta nici în stânga. Nea Vali cunoştea acea privire. Ştia că, dacă bolnavul mai avea zile, urma s-o vadă des prin spital.

Uşa camerei de gardă se dădu de perete.

-Cine e cu Ghibu? izbucni vocea asistentei ce ieşise. Omul adormit îşi smuci capul, privind confuz în jur.

-Ghibu! E cineva?

-Io, doamnă! Io! se ridică adormitul de pe scaun, mai să se împiedice.

-Haideţi înăuntru! O luaţi pe soţie şi plecaţi acasă! Vorbiţi cu doamna doctor!

Vocea asistentei îi aducea aminte lui nea Vali de caporalul de instrucţie de când fusese el răcan, la Vaslui.

#

Domnul profesor deschise ochii. La picioarele patului se afla silueta unui bărbat care se uita la el. Încercă să-l vadă mai bine. Era sigur că îl strigase, şi se trezise la auzul vocii lui. Părea a fi un tânăr. I se părea cunoscut, îl mai văzuse undeva, dar nu ştia când şi unde.

-Hai să mergem, îi şopti acesta. N-are rost să mai stăm pe-aici.

Domnului profesor îi ardea faţa şi-i era sete. Ar fi fumat şi o ţigară. Roti ochii prin încăpere, privind luminiţele de deasupra lui. Erau un soi de aparate. Nu-şi amintea când ajunsese acolo, nu prea îşi amintea nimic în afara unei cumplite dureri de cap. Restul fusese beznă.

Se întoarse către acel tânăr, şi ceva îl jenă la nas, aproape provocându-i un strănut. Îşi trase de pe faţă tubul transparent, conectat la perete; simţi că braţele i se împiedică în nişte legături. Auzi un fâsâit slab şi o adiere de gaz îi mângâie obrazul.

-Tu cine eşti? Te ştiu… mi-ai fost student? Unde naiba sunt?

Acesta râse încet, ochii sclipindu-i în penumbra camerei. Era ciudat; prin el, prin corpul lui, domnul profesor putea distinge patul alăturat.

-Nu, n-am fost unul din studenţii tăi, dar într-adevăr ne-am cunoscut. Demult de tot.

-Hmmm… mormăi domnul profesor. Cât de demult putea fi? Doar tânărul acesta nu-şi aducea aminte de întâmplări de când era cu suzeta în gură.

-Şi eşti la spital. Ca să spun aşa, te-a lovit apoplexia. Tânărul rosti ultima propoziţie reprimându-şi un chicot.

Domnul profesor dădu ochii peste cap, reprimându-şi un geamăt. Ura spitalele. Ura tot ce avea legătură cu vreo boală. Un simplu guturai (al lui sau al altcuiva) îl scotea din minţi. De aceea toată viaţa avusese grijă să nu se îmbolnăvească. Hrană echilibrată, sport – până la vârsta lui de şaptezeci de ani. Doar la tutun nu reuşise să renunţe de tot, doar să reducă ţigările la câteva pe zi.

Şi să se trezească într-unul! Netam nesam.

-Da, să mergem! îi spuse răspicat tânărului. Voia oriunde altundeva. Aerul condiționat îi dădea frisoane, făcându-l să se strâmbe. Nu-l suferise vreodată, spre neplăcerea soţiei lui. Vru să dea la o parte cearşaful cu care era acoperit, dar firele conectate la mâinile lui îl împiedicară. Trase de ele, gemând când acele înfipte în vene îl zgâriară pe dinăuntru. Dădu cearşaful la o parte, zgâindu-se la vederea oribilă pe care îi căzu privirea. El, profesorul Eugen Pleşa-Buciumeni, în scutece. El, care dădea o tură de alergare uşoară lacului Herăstrau în zorii zilei, redus la statutul ignobil de sugaci.

-Spune-mi cum să ies în acest hal? Chipul lui era consternat. Nici nu ştiu pe unde mă aflu!

-Stai liniştit, ştiu eu unde îţi sunt hainele. Hai cu mine!

Trupul tânărului parcă îşi pierduse din consistenţă. În jurul lui radia o strălucire care profesorului îi aducea aminte de licuricii dintr-o poiană pe care o văzuse pe când era într-o vizită la ţară, în copilărie. O lumină care nu lumina nimic, dar era acolo.

#

Nea Vali privi din nou ceasul. Aproape trei. Holul camerei de gardă se golise. Un bărbat îmbăcat în trening albastru şi pantofi de sport venea agale pe coridor, dinspre lifturi. Îşi târşâia un pic picioarele, iar nea Vali se întrebă cum de un aparţinător rămăsese atât de târziu în spital.

-Fii amabil, ai cumva să-mi dai o ţigară? îl întrebă pe nea Vali, de la depărtarea unui pas.

-Dacă aş fuma, v-aş da, ridică din umeri bodyguardul.

Bărbatul îl ţintui o clipă cu privirea. Nea Vali se gândi că ochii lui aveau culoarea gheţii.

-Seară bună, atunci! Omul în trening se îndreptă către uşă.

Am şi eu timp să trag o picoteală acia”, se lăsă nea Vali într-o rână pe şirul de scaune.

Nu ştia cât aţipise, când un ropot de paşi umplu coridorul. Doi brancardieri veneau în fugă, urmaţi îndeaproape de o asistentă bondoacă, ce se chinuia să nu-şi piardă papucii. Unul din ei ţâşni pe lângă bodyguard, celălalt oprindu-se aproape să alunece pe mozaic. Asistenta mai că se izbi de el.

-N-ai văzut pe unul în trening albastru? întrebă brancardierul gâfâind.

Din reflex, nea Vali se uită iar la ceas. Trei jumate. Nu înţelegea ce vrea brancardierul de la el.

-A trecut bre, unul în trening pe aici, sau nu? Brancardierul părea că mai are puţin şi-l scutură de piepţii cămăşii. Un bolnav! A trecut, l-ai văzut?

-A trecut unul, mai devreme, se dezmetici nea Vali. Dar nu era bolnav!

-Aoleu, să moară mama, că a ieşit! Fugi, Stelică! Ne omoară şefa! Asistenta se prinse cu mâinile de cap.

-Ce-i femeie? Ce s-a întâmplat? Nea Vali nu mai pricepea nimic. O ştia pe asistentă. Era de la neurologie, la terapie intensivă.

-Nea Vali, să moară mama! Acu’ o oră zăcea legumă-n pat omul ăsta… şi-al dracu’ s-a sculat şi a plecat… Da’ mai întâi s-a dus la dulap şi şi-a luat hainele… Dom’ doctor zicea că nu apucă dimineaţa. Cu accident hemoragic şi să se scoale aşa!

Luându-şi avânt, porni în fugă după brancardieri. Cum o vedea din spate, lui nea Vali i se păru că vede o minge de popice rostogolindu-se către ieşire.

#

Domnul profesor ieşi în bulevard. Tânărul păşea lângă el în tăcere. Nicicând nu mai văzuse cerul Bucureştiului atât de plin de stele. Parcă ar fi fost pe vârful unui munte. Nici aerul nu mai era greu: deşi miez de vară, avea mirosul unui început de aprilie. Pe lângă ei trecu în fugă un om îmbrăcat în uniformă de spital.

-Îmi spui cine eşti?

-Sunt cine vrei tu să fii, de acum înainte.

-Nu mergem acasă, nu-i aşa?

-Nu, nu la casa pe care ţi-o aminteşti. Altundeva.

Domnul profesor îl bătu pe umăr, aşa cum făcea cu studenţii lui preferaţi.

Brancardierul se opri să-şi tragă sufletul, aplecându-se de şale. Sprintul îl ameţise, lăsându-l fără aer. Întorcând capul, i se păru că vede două siluete umane topindu-se în lumina unor faruri.

SFÂRȘIT

Image taken from www.deviantart.com

Thanks for rating this! Now tell the world how you feel - .
Cum ți s-a părut această povestire?
  • Emoționantă
  • Fascinantă
  • Amuzantă
  • Plictisitoare
  • Tristă
  • Enervantă
Share with your friends










Submit