– Ascultați-mă pe mine, uriașul este pe moarte. Timpul se comprimă pe zi ce trece. Nu simțiți? O zi de azi este mai scurtă decât una de acum zece ani, articulă împleticit omul străzii spre amuzamentul celor prezenți în stația de autobuz. Unii dintre ei zâmbiră, alții își feriră plictisiți privirea. Boschetarul era cunoscut în cartier ca un cal breaz. Înainte să facă pușcărie pentru neglijență criminală, doctorul Constantin Ferigă – acum doar Nea Titi – fusese un chirurg respectat, însă timpul petrecut în detenție îl făcuse să-și piardă mințile. De când ieșise, bătea neîncetat străzile, oprindu-i pe trecători pentru a le face cunoscută concluzia medical-filosofică la care ajunsese cât stătuse în închisoare:

– Dumnezeu nu mișcă un deget în favoarea noastră pentru că habar n-are că existăm. Pentru el suntem una dintre miliardele de eritrocite, leucocite sau trombocite care îi deservesc funcțiile trupului. Așa cum noi n-o cunoaștem pe hematia care tocmai a lăsat o moleculă de dioxid de carbon pentru a lua una de oxigen – n-am vizitat-o niciodată acasă, nu știm dacă are sau nu vreun animal de companie (cine știe, poate ține un virus sau vreo bacterie drăguță pe care s-o scarpine între protuberanțe la terminarea programului), așa nici El nu știe, vă asigur, de existența noastră.

Grăbiții îl ocoleau, bisericoșii îl îmbrânceau, iar cei puși pe distracție îi dădeau bani sau țigări. Îi amuza vocabularul cultivat în gura cu buze supte a unui om fără căpătâi. Pentru aceștia din urmă, Titi avea pregătită o surpriză:

– Dacă unui om îi tai o arteră importantă, spunea el, inima îi va bate mai repede, încercând să compenseze cantitatea de sânge pierdută. Râdea. Experiența îi arătase că oamenii prindeau mai repede dacă le explica printr-o analogie cu lumea sportului. E ca atunci când arbitrul unui meci de fotbal dă afară un jucător de pe teren. Ceilalți trebuie să alerge mai mult.

Microbiștii, mulți dintre ei având doar școala primară, râdeau ca de o glumă bună. Le zice bine, pederastul, hăhăiau ei, crezând că fac referire la o persoană pedestră, cineva care merge pe jos. Titi nu-i lua în seamă. Își aprindea o țigară, ignorând avertismentul de pe pachet. Pentru un condamnat aflat în fața plutonului de execuție, posibilitatea de a muri de cancer pulmonar se transformă într-un binevenit moment de visare. Dădea fumul pe nas, clătina de câteva ori din cap, apoi continua:

– O celulă roșie nu are cum să-și dea seama dacă deservește un trup bolnav sau unul sănătos. Îi lipsește sistemul de referință atâta timp cât totul în jurul ei se mișcă la fel de repede sau de încet. Învârte Pământul mai repede în jurul axei sale, apoi în jurul Soarelui – împreună cu tot cosmosul care le înconjoară – și va părea că nimic nu s-a schimbat; tot douăzeci și patru de ore vor fi într-o zi.

De obicei, în acest punct al argumentației lui Titi își lua un scurt răgaz. Trăgea din țigară, privindu-și în ochi interlocutorul:

– Atâta doar că vor fi douăzeci și patru de ore mai concentrate, mai scurte și mai obositoare. N-ai cum s-o vezi, dar cu siguranță poți s-o simți. Urma un nou moment tăcere. Chicotelile încetau, la fel și rânjetele. O întrebare insidioasă, ca un țiuit în ureche care nu trece, își făcea loc în mințile celor prezenți: De ce atunci când eram elev, vacanța mare îmi părea o eternitate, iar acum trei luni nici măcar nu le mai simt când trec. Abia înfloresc teii că mă și trezesc împodobind bradul…

SFÂRȘIT

Image taken from www.deviantart.com