– Privește aceste două nuci verzi, zâmbi Adriana ridicând ceva din iarbă. Ai zice că sunt două cireșe necoapte care au căzut dintr-o farfurie zburătoare rătăcită, nu-i așa?

Însoțitorul ei îi aruncă o privire acră, vestind bărbatul posac ce urma să devină la maturitate.

– Zic că ai numai prostii în mintea aia a ta cât o nucă, răbufni el, copiind fără să-și dea seama vocea tatălui său.

În același moment, întrerupând ceea ce avea să rămână ultima ceartă “conjugală” a unui cuplu de adolescenți ce n-ar fi trebuit de la bun început să fi fost împreună – ea caldă și numai zâmbet, el, un necioplit care abia putea scoate două vorbe fără să-și uite ideea de la care pornise – deasupra lor se opri un OZN strălucitor ca o tipsie din argint.

– Ce mama dracului e asta? mai apucă el să îngaime înainte ca prietena lui să fie absorbită de raza tractoare izvorând din burta navei extraterestre.

– Îmi cer scuze, domnișoară, se desprinse din fața unui pupitru de control un bărbat înalt și smead, dar am auzit că ați găsit semințele de terraformare pe care colegul meu, un tip cam aiurit, le-a pierdut ieri pe planeta voastră. Credeți că mi le-ați putea înapoia?

– Cu mare drag, se auzi Adriana bâlbâindu-se, doi bujori mari incendiindu-i chipul. În loc să se sperie de acest extraterestru, își dădu seama că îl cunoștea. Era chipul neclar al celui care i se arata în clipele de dinainte ca somnul să o cuprindă.

Degetele li se atinseră în treacăt.

– Am să vă las dincolo de marginea satului, spuse străinul întorcându-se către panoul lui de control, cu scuzele de rigoare pentru sperietura pe care trebui să v-o fi pricinuit.

– Este posibil dincolo de marginea galaxiei? șopti Adriana. Sau și mai bine, dincolo de galaxia care urmează galaxiei acesteia?

Ochii străinului zâmbiră, sprâncenele stufoase umbrindu-i privirea.

– Mă bucur teribil, spuse el, făcându-și de lucru cu o sumedenie de butoane și manete, că măcar de data aceasta pot sări peste partea cu “Ci eu în lumea mea mă simt nemuritor și rece”. Își flutură a lehamite degetele prin aer, o expresie de nemulțumire veche amărându-i vocea:

– Și cică să te mai încrezi în oameni că vor transcrie în mod corect interviul pe care ți l-au cerut cu lacrimi în ochi în nenumărate ocazii. Pe cuvântul meu, un tip răutăcios poetul acela al vostru. Gata? mai spuse el, împingând până la fund maneta de accelerație.

Pe cer, o stea sclipi în plină zi, apoi se stinse complice. O invitație făcută cu mai bine de o sută treizeci de ani în urmă primea un nou răspuns. Da.

SFÂRȘIT

Image taken from www.deviantart.com