În fundul curţii pline de troace, trabatul privea prin singurul lui ochi rămas la puii ce scormoneau după râme şi fire de iarbă. Nu mai ţinea minte cum de ajunsese acolo. Ştia că într-o noapte se trezise dintr-un somn lung, când doi motani hotărâseră să-şi regleze conturile pe capota lui. Câteva din croşeurile pline de gheare ajunseseră să zgârie ce mai rămăsese din lacul ce odată protejase vopseaua lui azurie.
Trăia din amintiri. Ar fi vrut să mai iasă măcar odată dintre lemnele putrezite şi bucăţile de fier vechi sprijinite de el, ce ameninţau deja să-i treacă prin caroserie. Ehei, ce nu văzuse el, la viaţa lui! Văzuse oraşe, văzuse munţi! Cauciucurile se rostogoliseră vioaie pe asfalt neted, fusese o vreme când el privea niţel invidios la alte maşini lucioase ce-l depăşeau cu un claxon dispreţuitor la adresa celor doi cilindri. Acele maşini habar n-aveau de vitejia lui. Odată mersese zeci de kilometri gâfâind din toţi rărunchii, cu un cilindru crăpat. Încet, târâş-grăpiş, dar nu renunţase. Alte dăţi cam tuşise din cauza nisipului şi strănutase de la aerul sărat. Dar ce privelişti! Cei doi ochi (pe atunci) văzuseră răsărituri de soare peste întinderi de apă. Acum, doar puii îi mai ţineau companie şi porumbeii care insistau să-l acopere de găinaţ, fără să le pese că îi provoacă urticarie pe vopsea. Păsări fără inimă!
Norii se adunau către apus, iar rândunelele se agitau la câteva palme deasupra acoperişului. Urma o furtună. Deşi ploile îi pătrundeau în interior, pătând ce mai rămăsese din canapele, măcar aveau să-l mai spele de urmele porumbeilor. Vopseaua îl mânca îngrozitor. O pală de vânt rostogoli toate nimicurile de prin curte, zburătăcind orătăniile către refugiul din coteţ. Un obiect cu o formă şi culoare incertă, fu dat de-a dura şi se propti de una dintre roţi. Pe trabant poate l-ar fi deranjat, dar cauciucul flasc îi amorţise demult.
Auzi un oftat firav prin gaura din aripă.
-Cine eşti? Sau ce eşti? Nu te-am mai văzut pe aici! îl întrebă pe obiectul ce părea că nu are de gând să se dezlipească de el.
-Cu mine vorbeşti? Vocea era ciudată. Ar fi fost o voce puternică, baritonală, dacă n-ar fi venit dintr-o sursă atât de mică.
-Bineînţeles că vorbesc cu tine! Cu cine crezi? Cu lemnele? Doar pietrele sunt mai surde! Nu-mi zici?
-Sunt un elefant! M-a adus vântul din curtea vecină. De parcă mai contează unde mă poartă… Părea că va începe să se smiorcăie.
-Ce înseamnă elefant? De mirare, trabantul şi-ar fi aprins avaria, dacă ar mai fi avut baterie. Ai roţi? Ai pistoane? Bei carburant? Mănânci ulei?
-Ulei? O urmă de vioiciune se strecură în vocea al cărei proprietar trabantul se căznea să-l vadă. Da, da! Mi-au dat odată cu ulei, ziceau că-mi scârţâie roţile!
Ce bucurie! Trabantul ar fi sărbătorit punând faza mare. Un suflet pereche! Cineva care ştia ce înseamnă să guste din plăcerile uleiului, să-i simtă mângâierea fierbinte pe simeringuri şi cuzineţi!
-Hai te rog! spuse el într-o suflare care pe vremuri ar fi spulberat frunzele de sub ţeava de eşapament, hai vino undeva să te pot vedea! Ţi se învârt roţile, nu?
Adevărul era că elefantul stătea proptit într-un echilibru cam precar de cauciuc. Căută un fir de curent care să-l ajute să revină în poziţie verticală. Vântul bătea de colo-colo prin curte.
-Mă străduiesc! icni acesta. Bucata de lemn de care era prins parcă nu fusese aşa de grea. O rotiţă se învârtea încă în aer. Un turbion veni de nicăieri, încărcat de praf şi frunze, înghiontindu-l în faţa farului. Ca să-i facă în ciudă, îl răsturnă pe elefant într-o parte.
-Nuuu! strigă trabantul. Cu roţile în jos! Cum o să te deplasezi? Doar nu eşti pe rampă!
Elefantul îl privea câş prin ochiul verde, pictat pe plastic deasupra trompei.
-Pe ce să fiu? Nu ştia ce înseamnă o rampă. Înainte să fie abandonat în curtea casei vecine, cunoscuse parchetul, mocheta şi mai ales văzuse lumea de afară, atunci când fetiţa cu codiţe blonde ieşea cu el in parc, trăgându-l de o sfoară din care mai rămăsese un capăt zdrenţuit. Îşi aducea aminte de cea mai frumoasă zi din viaţa lui, când merseseră la zoo. Toată lumea îi zicea că este elefant – iar la zoo fetiţa îl luase în braţe să-i arate un „elefant adevărat”. De parcă el nu era! Ce-i drept, rămăsese mut în gândurile lui. În afară de clădirile uriaşe din care ieşea şi intra cu fetiţa, nu mai văzuse ceva atât de mare. O trompă care se mişca, urechi ce fluturau. Ba acel elefant adevărat nu era singur, erau mai mulţi aşa ca el.
În sinea lui se umflase de mândrie. Chiar dacă pielea lui din plastic roz nu semăna cu a „elefantului adevărat”, chiar dacă avea nişte ochi prea mari şi urechi prea mici, tot se înrudea cumva cu acel colos. După acea vizită, striga către toate jucăriile din parc „Sunt un elefant mare!!! Mare!!! Dacă nu mă credeţi, mergeţi la zoo şi convingeţi-vă!” Unele se uitau mirate de sus, altele îl ignorau. Dar lui nu-i păsa. Mergea mândru pe cele patru rotiţe ale lui, admirând copacii şi florile, răţoindu-se la câte un câine care se prefăcea că-l confundă cu o minge, uneori îndurând ruşinea de a servi drept mijloc de transport pentru vreuna din păpuşile pe care fetiţa decisese să le ia la joacă. În sinea lui spera că va ajunge din nou la zoo, să poată privi elefanţii adevăraţi după pofta inimii, să stea de vorbă cu ei.
-N-ai fost niciodată pe o rampă? întrebă trabantul incredul. Cum se poate, doar ai roţi?! Nu eşti un vehicul?
-Nu ştiu ce e aia! răspunse un pic ţâfnos elefantul. Cum fusese azvârlit de vânt, un fir de iarbă insista să-i intre în gură. Ţi-am spus că sunt elefant.
Trabantul nu înţelegea nimic. Roţi = vehicul. Îi era dor măcar să mai aibă cu cine vorbi despre calitatea asfaltului, despre elasticitatea unui arc tânăr, despre calităţile unei baterii noi. Fu rândul lui să ofteze. Un pic de apă se prelinse din unicul lui far, pe jumătate plin din cauza ploilor.
-Aş vrea să plec de aici… lăsă trabantul să-i scape un suspin. Să văd iarăşi la sute de metri depărtare… să-mi dezmorţesc pistoanele…
-Şi tu vrei să pleci? Elefantul ar fi vrut să-şi poată învârti roţile de unul singur.
-Păi cum să nu vreau? Ce frumos era pe vremuri! Ce-am mai colindat!
-Ia povesteşte-mi! Elefantul uitase că stătea într-o rână şi nu putea vedea decât cu un ochi. Cândva asistase la sutele de poveşti spuse fetiţei, le ascultase pe toate cu sufletul la gură. Şi lui îi era dor să mai audă despre peripeţii.
Trabantul se lăsă mai jos pe arcurile bolnave de rugină şi reumatism. Începu să-i spună. Elefantul ciuli urechea, aţintindu-şi ochiul verde asupra maşinii albastre care-i spunea despre şosele netede sau pline de hârtoape, despre vizite la mecanic sau spălatorie, despre luminile oraşelor şi întunericul câmpiilor. Nici măcar tunetele ce prinseseră a se înteţi nu mai reuşeau să-i abată atenţia.
-Hai să plecăm amândoi! Cuvintele îi ieşiră elefantului fără ca el să-şi dea seama.
-Cum? Ştii cum? Trabantul nici măcar nu luase în seamă întreruperea. Ce frumos ar fi fost!
-Tu eşti mare. Bine, să ne înţelegem, nu eşti aşa de mare ca un „elefant adevărat”. Dar pot să mă leg de tine şi mă tragi, aşa cum mă trăgea fetiţa. Şi plecăm, ca în poveşti. Dacă există mături zburătoare, de ce n-am zbura şi noi? Trebuie doar să vrem. Ce spui? Mergem?
-Cine te ridică de acolo? mustăci trabantul. După atâta vreme de stat singur, nu-i venea să creadă că totul s-ar rezolva aşa de uşor. Pe de altă parte, nu şi-ar fi imaginat că o pură întâmplare l-ar aduce faţă în faţă cu un vehicul (refuza să-l considere altceva, din moment ce avea roţi) cu care să poată vorbi.
-Nu ştiu, răspunse elefantul, ale cărui rotiţe prinseseră a se învârti de capul lor. Poate vântul. Poate norii, ploaia, habar n-am. Doar ştiu că e posibil. Hai, hai să vedem împreună şoselele alea şi să căutăm elefanţii adevăraţi!
#
Tânărul vrăjitor privea plictisit în borcanul ce conţinea planeta. Maestrul nu-l mai lăsase să facă o magie ca lumea de sute de ani. Privi pe furiş, observând cum bătrânul moţăia în fotoliul de alături, cu stelele pâlpâindu-i în jurul capului. O şotie îi trecu prin minte tânărului vrăjitor. „La o adică, de ce nu?” îşi spuse el în barbă şi suflă peste borcan, împrăştiind praful.
Pe deasupra caselor, a copacilor îndoiţi de vântul furtunii ce se apropia, zbura un trabant albastru, de care era legat un elefant de jucărie. Oamenii se uitau şi nu le venea să creadă. Unii au scos telefoanele, să pozeze ce nu se mai văzuse. Trabantul şi elefantul, ce fuseseră uitaţi într-un fund de curte, au dispărut în vălătucii norilor. Au dispărut până în ziua în care un fotograf i-a surprins în Africa, deasupra unei şosele prăfuite din savană, urmărind agale o turmă de elefanţi.
SFÂRȘIT
Image taken from www.deviantart.com
- Emoționantă
- Fascinantă
- Amuzantă
- Plictisitoare
- Tristă
- Enervantă