Ceața învăluia panta abruptă a muntelui, estompând scheletele umane ce zăceau prăbușite la tot pasul. Vălătucii de abur ofereau o carnație vremelnică oaselor, modelând șolduri și piepturi, lipind plete fantomatice de cranii ale căror dinți știrbi se încăpățânau să muște din piatra udă.

Bărbatul strânse din maxilare și pipăi cu vârfurile degetelor stânca netedă. În cele din urmă, găsi o fisură puțin mai adâncă decât o scrijelitură. Unghiile îi atârnau desprinse din carne, expunând carnea tumefiată; dacă nu ar fi fost atât de frig, durerea ar fi fost de nesuportat. Făcu un efort și se ridică în mușchii brațelor, lipindu-și tălpile goale de piatra înghețată.

Valentin Lascăr riscă o privire peste umăr. Câțiva metri mai jos, o tigvă găurită și o mână cu oasele fracturate se iveau descărnate din ceață, îmbiind la un moment de reflecție. Alpinistul de ocazie oftă și își reluă ascensiunea. Trecuse mult timp de când nu mai întrezărise, fie doar și pentru o clipă, podeaua dormitorului său.

Nu știa, dar aproape ajunsese la capătul călătoriei. Ceea ce începuse ca o simplă fantezie, cu ochii în tavan și mâinile sub cap, era pe cale să se încheie. O singură sforțare îi mai trebuia pentru a atinge piscul mult dorit; una singură.

Pe care o făcu.

Din cauza efortului, carnea mâinilor îi plesni, înflorind în hematoame violacee. Suprasolicitate, oasele i se fracturară sub piele, forfecând în ruperea lor artere și nervi. Bărbatul strigă printre dinții încleștați, dar nu se lasă. Inima îi bătea încrâncenat, împingând înainte un trup care se mai ținea în viață doar prin puterea încăpățânată a voinței.

Valentin Lascăr puse genunchiul pe muchia ultimei stânci și rămase așa. Dedesubt ceața se închise; doar el și piscul mai rămăseseră. Învins și învingător. Dinainte, un platou lung de numai câțiva pași se întindea neted.

– Felicitări, ai ajuns acolo unde nimeni înaintea ta nu a ajuns vreodată, îi șopti în auz o voce vag amuzată.

– De ce nu mi-ai spus cu câtă singurătate vine o astfel de reușită? îngăimă bărbatul scuturat de frisoane.

Ceața luă forma unui surâs. Dăinui cât o bătaie de pleoapă, apoi o rafală tăioasă de vânt îl bătu înapoi în neființă. Valentin Lascăr se chirci cu capul între umeri.

– Și acum? murmură el.

– Te afli acolo unde ți-ai dorit. Mă tem că de aici, doar în jos te mai poți duce, oftă vocea nevăzută.

Bărbatul își făcu privirea roată. Glasul avea dreptate. Nici un alt pisc nu spinteca pătura de nori.

Se simțea mai singur decât fusese vreodată. Trecuse linia de sosire, dar ce folos. Lipseau șampania, caviarul, muzica de ceremonie și fetele îmbrăcate sumar. Cu un simplu gest le-ar fi putut avea pe toate, însă intuia mai presus de cunoaștere că l-ar fi plictisit de moarte. Plecase la drum pentru un pumn de zorzoane și o cutie de pudră cu sclipici, însă ceva pe parcurs se întâmplase. Acum nu i-ar mai fi trebuit nici cât o corcodușă necoaptă.

Căzu în genunchi.

Ceața se învolbură, făcând să apară două măști.

– Săptămâna viitoare ne-am gândit să mergem la munte. Te-ar interesa să vii cu noi? spuse prima, un chip zâmbind stilizat, încadrat de bucle frivole.

– Îmi pare rău, răspunse cea de a doua, o figură desenată exclusiv din linii dezaprobatoare, ursuze și posace. Am treabă multă, nu pot să mă rup. Pregătesc un nou proiect.

Șuvițele blonde își pierdură culoarea, înghițite de griul vaporilor omniprezenți. Altele roșcate le luară locul:

– Ce ai zice ca de ziua ta să facem un tur al muzeelor de artă din Europa? Îmi iau concediu două săptămâni și –

Trăsăturile posomorâte ale măștii se înverșunară, devenind furioase:

– Poate la anul. Acum sunt prins.

Valentin Lascăr își prinse capul în mâini, refuzând să mai asculte. Indiferent de cuvintele utilizate, substratul rămânea mereu același: N-am timp acum. Altădată!

Singurătatea îl împresură, pregătită să-i smulgă și ultima licărire de forță. Valentin Lascăr închise ochii, gata să se lase sfârtecat. La ce bun să ajungi la un nivel superior de cuprindere dacă nu ai cu cine să-l împarți, dacă nu s-au inventat cuvintele pentru a descrie și altora ce simți?

Mai bine zis, de a-i aduce alături de tine, vrei să spui, șopti vocea omniprezentă. Surâse: Să știi că îți înțeleg nevoia. Cum altfel decât întrebându-i pe alții ai putea fi sigur de concluziile la care ai ajuns?

Cuvintele izvorâte din negură avură asupra lui Valentin Lascăr efectul unui pahar de apă rece aruncat în obraz, combinat cu cel al unei goarne suflate isteric în ureche. Îl treziră și-l enervară totodată. Trase adânc ceața în plămâni, integrând-o în sine, făcând-o să devină parte din el.

– Cum? mârâi el, înfruntând ochii orbi ai singurătății și ai nesiguranței.

Valentin Lascăr se sprijini într-un genunchi, dând voie fuioarelor de negură să-i pătrundă în suflet, lăsându-le să se hrănească din movila de regrete și îndoieli strânse de-a lungul călătoriei. Șopti înverșunat:

– Îți spune eu cum: cu și mai multă încăpățânare!

Ridică piciorul și călcă apăsat. O treaptă din marmură de culoarea sângelui închegat i se materializă sub talpa goală, susținându-i greutatea. Bărbatul își îndreptă umerii, electrizat de energia momentului. Cât de simplu era totul! Dacă nu exista un munte mai înalt de escaladat, atunci va construi el unul!

Fostul alpinist, astronaut în devenire, păși cu ochii la bolta întunecată, zâmbind stelelor aflate de partea cealaltă a abisului. Treapta se coagulă disciplinată sub piciorul lui, suspendându-l între cer și pământ. O nouă călătorie tocmai începea.

SFÂRȘIT

Image taken from www.deviantart.com