Un ghemotoc de hârtie lucioasă, o pagină mototolită, ruptă dintr-o revistă de modă pentru bărbați, se rostogolea agale, dusă de vântul începutului de primăvară. Zăbovi preț de o clipă sau două în dreptul unui ciob de cărămidă, apoi se lipi de bordura podului. Câțiva metri mai jos, apa clipocea cu crețuri mici, reflectând întunecat lumina soarelui.

O femeie îmbrăcată în sacou, pantaloni din stofă neagră și pantofi cu toc înalt, mergea scufundată în gândurile ei, trăgând un troler pe roți. Când ajunse la jumătatea podului, se opri.

Sprijini geanta de voiaj de gardul de metal și rămase nemișcată. O oboseală veche îi înfășura trupul în lințoliul ei, îmbiind-o să meargă la somn. Oftă adânc și închise ochii. În sinea ei se văzu ridicând privirea către cer, săgetând cu gândul văzduhul alături de pescărușii cei fără de griji. În realitate, își plecă bărbia în piept, pleoapele ei închise țintuind oglinda apei cu aspect de otravă. Ridică imperceptibil din umeri. Ce altceva ar fi fost de spus? Venea de niciunde și tot spre niciunde se îndrepta; adică, de la birou, înapoi acasă.

Se prinse cu mâinile de balustrada podului și strânse tare. Metalul ruginit răspunse agresiunii cu agresiune, înfigându-i ace de vopsea scorojită în palme. Laura zâmbi. Chiar și așa, era o senzație binevenită; mai rău decât să te doară este să nu simți nimic.

Privi la stânga, către direcția de unde venise; apoi la dreapta, către unde urma să meargă. Un gând fugar îi puse un surâs amar pe buze. S-ar fi putut întoarce o jumătate de piruetă, transformând punctul de plecare în destinație, trecutul în viitor, iar lucrurile ar fi arătat tot la fel. Clipe, ore scurse din clepsidra timpului, ca tot atâtea piese de domino al căror destin se săvârșise. Clipe, ore ce așteptau să se petreacă, așteptând cuminți – monocolore, apatice? – să fie numărate, inventariate, apoi trecute la index.

Prin spatele ei, un cuplu trecea grăbit.

– Îți spun, este ultima dată când mai cumpăr carne din supermarket, articulă afectat ea, o blondă îndesată, cu șolduri late. N-are nici un gust! Parcă ai mânca plastic, zău așa. Îmi plouă în gură când mă gândesc la friptanele pe care le rostuia mămica pe grătar când tăia tăticu’ porcu’ de Crăciun și mielu’ de Paște. Unde mai pui că e plină de chimicale…

Făcu o pauză, cântărind-o din ochi pe femeia îmbrăcată în ținută de birou. Gura i se umplu de fiere și mări pasul. La oricâte tratamente cosmetice s-ar fi dus și indiferent cât de grațios ar fi mers pe marginea covorului, încălțată în pantofi cu tocuri de zece, știa că nu va putea deprinde vreodată aerul de eleganță aeriană al necunoscutei. Cu așa ceva te naști sau nu-l ai deloc.

Laura își reprimă o grimasă; carnea, indiferent cum ar fi fost preparată, o dezgusta peste măsură. O salată de gulii, cu mult măr ras, țelină și o lămâie stoarsă deasupra, era tot ce și-ar fi dorit în momentul acela. Ca de la sine, piciorul drept căută balustrada gardului, urmat imediat de stângul. Rămase cu brațele depărtate, întocmai ca o pasăre pregătindu-se să-și ia zborul. Sau ca un Christ în așteptarea cuielor care aveau să-l bată de lemnul ce-i  fusese predestinat.

Vântul se înteți, împingând ghemotocul de hârtie peste bordură.

– Ar fi o idee bună dacă n-ai ști să înoți, se auzi glasul unui bărbat. Îmi este teamă că va trebui să găsești altceva.

Laura rămase impasibilă, zâmbind brizei, acaparată de liniștea din mintea ei. Oricine i se adresase, mai putea să aștepte.

– Ai grijă să te împingi tare în călcâie, continuă necunoscutul. Chiar pe acolo pe unde ești tu, trece conducta de canal a cartierului. Vara, când scade nivelul, o poți vedea ridicată de o palmă deasupra apei.

Un curent rău străbătu trupul Laurei. Gândul de a se lovi cu capul, găoacea minții și seiful personalității ei, de o țeavă purtătoare de reziduuri umane, o făcu să se înfioare. Privi peste umăr.

Sprijinit de aceeași balustradă, un bărbat ca scos din vitrina unui magazin de modă – costum, cravată, pantofi din piele – o privea amuzat. În mod absurd, Laura și-l imagină pe individ scoțând o țigară, ceva efeminat și de prost gust (un Kent lung, poate), o brichetă Zippo, și cum o întreabă printre vălătuci de fum: “Hei bambina, dăm o tură cu motoru’?”. Un chicotit involuntar o scutură, făcând-o să-și piardă pentru o clipă echilibrul.

– Insiști, văd, clătină din cap sfătos-în-batjocură necunoscutul fără să facă însă vreun gest de a-i veni în ajutor.

Habar n-ai cât pot sta nemișcată, îi adresă Laura în sinea ei. Privi către cer, zâmbind vidului interstelar, acel loc unde nimic nu există și unde oricând ceva poate lua naștere: Luni, ani, milenii, dacă este necesar.

Necunoscutul își scutură un fir imaginar de pe reverul costumului:

– Știi, de acolo de unde vin se vorbește mult despre tine. Ca urmare, am fost trimis pentru a-ți face o propunere –

Prinsă în gândurile ei, Laura coborî de pe balustradă. Întâi piciorul stâng, apoi dreptul. Apucă trolerul de mâner și își reluă drumul către casă.

– Neinteresant, îi aruncă din mers individului. Mintea îi era deja la tabloul pe care îl va picta imediat ce va ajunge în fața șevaletului: un ceas deșteptător îndoit și strâmb, de clopotul căruia atârnau două panglici albastre.

Mai jos, ghemotocul de hârtie atinse apa; pluti câteva sute de metri, apoi se scufundă.

SFÂRȘIT

Image taken from deviantart.com