“Vrei nu vrei, bei Grigore agheazmă”

Grigore oftă din greu. Se uita trist la ecranul uriaş care-i stătea în faţă şi despre care i se spusese că trebuie să înveţe rapid să-l opereze. De ce se găsiseră să-l chinuie tocmai pe el? Era cuminte, ascultător, ce le venise să-l oblige să treacă iar la noile tehnologii?

Îşi ridică gâtul interminabil, privind peste pereţii care-l despărţeau de restul celor ce acţionau instrumentele responsabile cu învârtirea Roţii Universale. Măcar de ar mai fi avut un copac deasupra capului, să mai poată ciuguli câte o frunză. Se simţea complet depăşit de atribuţia care îi fusese trasată. În primul rând, era un biet brahiozaur. Îşi amintea cu bucurie de mileniile în care trebuise să învârtă marea manivelă a generatorului cosmic. Ce vremuri frumoase! Fusese născut pentru acea sarcină: apuca mânerul cu gura lui mică şi aproape lipsită de dinţi, apoi îl rotea cu mişcări ample şi elegante, pentru care gâtul lung de opt metri era tocmai potrivit. Rotirea manivelei ce ieşea din trunchiul copacului primordial îi permitea să mai ronţăie câte o frunză, să mai guste un mugure sau o mlădiţă zemoasă. Îmbina utilul cu plăcutul şi secolele treceau într-o stare de completă mulţumire. Prietenul lui, triceratopsul Pamfile, mai venea să ungă manivela când începea să scârţie, mai schimbau o vorbă. Cele patru picioare zdravene puteau sta bine infipte în pământ, insectele chiar îi făceau masaj la tălpi din când în când, iar viaţa era frumoasă.

Se foi nemulţumit pe mocheta aspră. Îl gâdila. Complet nenatural, Sacerdotul îl pusese să stea în fund, ca să aibă picioarele din faţă libere, cică să poată atinge ecranul cu ele. Simţind cum îl apucă nervii, izbi cu coada în podea; aceasta vibră ca un gong, amuţind pentru o clipă zumzetul de voci din vastul centru operaţional. El era paşnic de fel, însă coada lui putea fi o armă de temut. Stăteau mărturie sârmele ce încă împodobeau falca unui velociraptor obraznic, responsabil cu împărţitul mâncării la cantină; se găsise să facă mişto de el în prima săptămână în care Grigore fusese mutat în clădire.

Paharul cu agheazmă, aşezat într-un echilibru precar pe marginea măsuţei de lângă el, păru că stă să se răstoarne. Dureros de încet (căci nu e simplu să mişti repede un gât ce cântăreşte 3,2 tone), Grigore îl împinse la loc, strâmbând din nas. Sacerdotul îi spusese că băutura aceea călâie şi fără gust o să-l ajute în accelerarea proceselor cognitive – şi că trebuie să bea unul pe zi. Ar fi vărsat paharul, dar nu voia să adauge şi umezeala la gâdilăturile neplăcute ale mochetei. De trei ani bea agheazmă şi zău dacă se simţea vreun pic mai deştept. Ecranul tactil, plin de semne, texte şi simboluri, rămăsese în mare parte o necunoscută pe care n-avea niciun chef s-o exploreze.

Unul din simboluri pâlpâia şi aştepta ca el să dea următoarea comandă, să mute informaţia dintr-un domeniu în altul. Dacă ar fi putut, s-ar fi scărpinat în cap. Unde erau ramurile lui, de care se freca bucuros când îl mâncau solzii de pe spinare?

„Share external” – scria pe ecran. Grigore se încruntă de-a binelea. Iar uitase ce înseamnă. Ridică cei opt metri de gât, căutând să vadă pe unde zboară Iftode, supervizorul celor bătrâni aşa ca el. Pterodactilul, cu mintea lui iute de prădător aerian, dar răbdător de altfel, îl mai ajutase din când în când, explicându-i cum vine cu tehnologia asta, care îi decolora petele de pe spinare lui Grigore, de atâta efort mental. Lui Iftode îi era simplu, degetele lui lungi, chiar dacă erau articulate la mijlocul aripilor, îl ajutau să lucreze pe ecrane. Cei mai fericiţi erau australopitecii şi pitecantropii, dar Grigore nu reuşise vreodată să se înţeleagă cu ei. Cu mânuţele lor ridicole, normal că le era ca o joacă de copii, chiar dacă ecranele trebuiau schimbate des deoarece le zgâriau rapid cu unghiile, de atâta entuziasm. Apariţia lor devenise necesară în momentul în care noua tehnologie visată de Sacerdot prinsese contur. Aceştia chiar cereau modificări de formă, unii erau deja înconjuraţi de console pe mai multe nivele, îi auzea lăudându-se că au instalat versiunea cinci milioane punct zero doi a programului de revoluţie galactică în jurul centrului universal. Iar el, Grigore, de-abia se chinuia cu un biet sistem solar din capătul unei roi stelar obscur.

Luă cam în silă o gură din paharul cu agheazmă (pahar care avea de fapt mărimea unei piscine de dimensiuni modeste). Nu-i plăcea gustul, dar îi ţinea de sete. Ar fi vrut să ştie ce beau aceia care se descurcau în toată orânduirea cea nouă, cu implementări zilnice de cod şi versiuni încă netestate, din care uneori se revărsau roiuri de albine, cărăbuşi sau ţânţari gigantici. În astfel de momente, Sacerdotul prelua întreaga operaţiune, agitaţia generală trezindu-l din visarea lui perpetuă la îmbunătăţirea tehnologică şi bunul mers al Universului.

Grigore ţinea minte când de la manivelă fusese trecut la noul sistem, pe atunci, de fişe, fire, becuri şi butoane. Până la urmă se descurcase, erau doar cinci fişe şi trei butoane de care era responsabil . După o consfătuire cu Pamfile, avansat la postul de lipitor de cabluri, le legase nişte panglici colorate şi-şi făcuse un sistem mnemotehnic pe codul culorilor. Chiar cârcotise şi ceruse audienţă la Sacerdot, nemulţumit că el trebuie să se uite la becurile acelea şi să mute fişele dintr-un locaş în altul, în timp ce tinerele specii care azi se amuzau în mijlocul consolelor, nu aveau altă treabă decât să se fugărească unii pe alţii şi să facă gălăgie. Sacerdotul îi zâmbise înţelegător, îi explicase că noile apariţii sunt în fond nişte copii, dar utilitatea lor se va dovedi peste câteva zeci de milenii, când visul lui va prinde viaţă. Apoi îi oferise un pahar cu agheazmă, primul din viaţa lui Grigore.

Clar era depăşit de atribuţii. Chiar dacă ar fi învăţat toţi acei termeni, legături, simboluri, toate semnele colorate care-i pâlpâiau în faţă, cele două picioare butucănoase, ce semănau cu nebuloasa „Stâlpii Creaţiei”,  nu aveau cum să-l ajute în competiţia cu tinerii ale căror membre agile zburau dintr-o parte în alta. Avea să rămână mereu doar responsabil pe sistemul acela solar, pe care îl învârtea de bine de rău.

Auzi paşi în spatele lui. Pamfile se îndrepta şontâc spre încăperea unde o componentă a sistemului wireless începuse să scoată fum. Şi lui i-era dor de cănuţa cu ulei, când ungea manivela din copacul primordial, acum năpădit de iederă. Schimbară o privire, amândoi clătinând din cap; erau prieteni atât de vechi încât fiecare ştia la ce se gândeşte celălalt.

-Salut Grigore!

-Salut Pamfile! Ce mai nou pe la tine?

-Eh, mă chinui cu  aparatura asta nouă. Şi mă ţine un şold. Cred că m-a tras curentul când a trebuit să montez o antenă, şi a plouat cu vânt. Tu cum o duci?

Grigore se sprijini în coadă şi îşi ridică cele două membre anterioare, mai potrivite pentru a nivela suprafaţa unei planete nou născute decât pentru a atinge ecrane cu cristale lichide. Pamfile înţelese.

-Aşa e, Grigore. Suntem doi dinozauri tehnologici.

Îşi continuă drumul către încăperea din care ieşea deja fum pe sub uşă. Grigore se întoarse spre ecranul lui, mare cât puntea unui pachebot. Scoase un suspin de uşurare. Ce noroc pe capul lui, să aibă un supervizor din aceeaşi generaţie! Dragul de Iftode îi trimisese un mesaj: „Vin acuş!”

Image taken from www.deviantart.com