Scriitorul smulse foaia de hârtie din maşina de scris şi o azvârli în colţul opus al camerei. Îi venea să plângă. Era deja a opta încercare de a începe romanul şi de parcă de fiecare dată era mai rău. Prima dată scrisese patruzeci de pagini; la o recitire, îşi dăduse seama că mai prost de atât nu scrisese în viaţa lui. Ar fi fost de neconceput să vină cu o scriitură care ar fi făcut şi o florăreasă obişnuită cu peltele muiereşti, să simtă nevoia unui ceai de anghinare. Luase totul de la început şi ieşise şi mai rău. Nu-l luase doar bila, ci se răsculase şi stomacul. Fusese împietrit. Cum, el, cel care fusese lăudat de toţi criticii, care umpluse pagini de facebook cu recenzii laudative ale cititorilor, să nu mai poată să acceadă la acea inspiraţie care îl propulsase în centrul reflectoarelor lumii pasionate de carte?

Primul roman fusese bine primit de critică, luase şi un premiu literar de care, sincer, nu auzise nimeni în afară de cunoscători. Unul dintre greii care umpleau vitrinele librariilor îi spusese: „Promiţi, tinere!” Se simţise extrem de flatat; în sinea lui, chiar îi promisese respectivului autor (un barbat cu chelie intelectuală, permanent înconjurat de studenţi în an terminal gata să absoarbă orice cuvânt de duh ar fi scăpat maestrul între două fumuri de ţigară şi o gură de coniac) că îl va înlocui în marile lansări făcute cu pompă de editurile de succes care se băteau să-i obţină manuscrisele.

Al doilea roman spărsese gheaţa. Spărsese şi gura târgului, şi un lacăt ce stătuse în calea fericirii lui. Fosta lui colegă de facultate, Roxana, pe care se căznise degeaba timp de patru ani s-o bage între cearşafuri. În seara lansării, cu el înconjurat de critici, presa de profil şi blitz-urile fotografilor, brusc îl descoperise –  mai bine zis îl observase ca pe mai mult decât o muscă enervantă ce i se învârtise în jurul nasului. Cum deja el era cineva pe jumătate suit pe scara faimei, îi intrase de bunăvoie în pat, spre marea lui dezamăgire. Deşi scriitorul nu excela din cale-afară în capitolul experienţă, chiar cu o şosetă udă nu se culcase. Şi nu udă în sensul bun.

Amintirea îl făcu să se strâmbe. „Mda, ce mi ţi-e o şosetă udă sau un peşte mort! Ducă-se!”  Mai bine se gândea la comparaţiile care-l făcuseră să i se moaie genunchii şi să simtă nevoia unei felaţii. „Un nou Liviu Rebreanu în variantă contemporană, se poate vorbi chiar de o metempsihoză” sau „surprinde perfect aspectele ubicue ale societăţii actuale, modul incisiv şi frust în care le descrie făcând trimitere la momentele magistrale ale realismului literar de început de secol XX” sau „un adevărat chirurg, a cărui scriitură îşi trage seva din filonul lui Steinbeck”. Unde? Unde era inspiraţia ce generase asemenea laude?

Stătea uitându-se ca prostul la maşina de scris şi acea conexiune divină cu filonul artistic părea că se întrerupsese cu totul. Luă o gură de cafea, aproape înecându-se cu zaţul. Nu mai îndrăznea să se uite în dreapta sa, unde fata îşi bâţâia pantoful în picior, răsfoind plictisită revista de modă pe care şi-o adusese în ziua respectivă. De două luni era martoră la impotenţa lui. Dar contractul era contract, îi spusese ea. Avea să se prezinte la uşa lui până în ziua în care îi venea inspiraţia. De câteva ori o lăsase pe-afară, însă ba i se făcuse milă pentru că plouase, ba intrase în bloc cu un vecin. O şi minţise, ca să scape de ea. Îi zisese odată că în noaptea precedentă scrisese cinci capitole şi următoarele îi clocoteau în creier. Spre stupoarea lui, răspunsul ei fusese: „Atunci nu te deranjează dacă mă duc să trag un pui de somn în dormitor, nu?”

Nu numai că era procopsit cu un blocaj de zile mari, se mai alesese şi cu o muză pe contract. „Cine dracu’ m-a pus să mă uit în gura lui Babone?” gândi el. Îşi prinse capul în mâini, scuipând cu năduf firele de zaţ care îi rămăseseră pe limbă. Tastele maşinii de scris îl priveau înapoi ca nişte ochi rotunzi: literele hlizite, simbolurile în bătaie de joc. Pentru o clipă, se gândi să facă cu instrumentul acelaşi lucru pe care îl făcuse cu laptopul. Acesta încă zăcea bucăţi într-un colţ, după ce-l dăduse de perete de mai multe ori, cu sete. Catadicsise să-i împingă resturile cu mătura. Nici atât nu s-ar fi obosit să facă, dacă într-o dimineaţă la ora cinci n-ar fi călcat pe un ciob din plastic, sculând cu răgete frustrat-dureroase pe toţi locatarii de pe palier. Doamna Modesta Tupilescu, vecina din apartamentul adiacent, chiar îi sunase la uşă înarmată cu sucitorul, să se asigure că n-au dat tâlharii peste el, să-i fure manuscrisul.

Nu, nu putea să spargă maşina de scris, fie şi pentru motivul că la un moment dat îi aparţinuse lui Hemingway. Dăduse pe ea o căruţă de bani. Se gândise că o să-l ajute. Sunetul telefonului mobil deja îi provoca atacuri de panică, gândindu-se că este iarăşi editorul, care-l întreba de fiecare dată pe un ton mult prea vesel: „Cum merge, maestre? Când capăt şi eu ceva bun de citit?” La un moment dat încercase să scrie de mână. Apoi să scrie de mână pe foi de orez. Cu creionul. În parc. În club. În cap.

Foaia de hârtie pe care îşi aranjase ideile cu atâta migală fusese mâncată demult. O mâncase la propriu, într-una din serile în care o făcuse pe doamna Tupilescu să-i sune iar la uşă, să se asigure că tânărul ei vecin celebru nu e călcat de hoţi, iar zgomotele pe care le aude nu sunt provocate de lupte corp la corp. Al treilea lui roman, care urma să fie tradus şi distribuit inclusiv la târgul de carte de la Frankfurt. Faima europeană. O posibilă trambulină pentru a sări peste ocean.

Făcuse yoga două luni. Un guru cu negi pe nas îi explicase cum statul în patru labe sau cu cracii în sus de parcă era un gândac de Colorado dat cu flit, o să-l ajute să atingă profunzimea necesară meditaţiei. Nu reuşise nici măcar să-şi înnoade picioarele în lotus. Băuse ceai verde şi mâncase spirulină în cantităţi care ar fi menţinut sănătos un batalion întreg de soldaţi, timp de un an. Numai ideea de germeni de lucernă îl făcea să-i vină rău la stomac – probabil pe tot restul vieţii. Doamna Tupilescu îi adusese într-o zi o sticlă cu un lichid dubios, părea o combinaţie de mâl cu albuş crud de ou. Îi zisese că-l vede cam slăbit şi tras la faţă („Cum pensula lu’ Viezure-mpărat să nu fiu slăbit când mă furajez ca un bou, n-am pus carne-n gură de o lună jumate??”) şi îi spusese că i-a preparat un tonic secret, o reţetă cu argilă pentru care companiile farmaceutice ar împuşca-o, dacă ar face-o publică. Băuse şi tonicul vecinei, al cărui gust îl făcuse să se gândească la păcură amestecată cu nămol de Eforie. Singurul efect fusese tranzitul intestinal care-i curăţase colonul şi de laptele supt de la mă-sa. Îl apucau crampele  numai la amintirea nopţilor petrecute în semi-trezie pe budă. Ce bine ar fi fost dacă scrisul era la fel de prolific precum valurile (ca la Eforie, desigur) provocate de tonicul secret!

Într-un moment de disperare, îl sunase pe vechiul lui prieten din liceu, Babone. Nu îndrăznise să spună nimănui că s-a blocat. Mai degrabă ar fi recunoscut că şi-a tăiat scula. Dar simţea că depresia începe să-i dea nişte târcoale prea de-aproape şi se gândise că alt spirit creator poate i-ar da idei. Babone expunea sculptură încă din facultate. Din lemne şi fiare scotea nişte chestii care provocau murmure apreciative din partea cunoscătorilor de artă conceptuală. De când câştigase un concurs organizat de primăria din Boscoveni, pentru un monument al eroilor comunei căzuţi la datorie, lui Babone îi crescuse cota de piaţă. Ce-i drept, premiul fusese o diplomă imprimată pe o coală A4, înmânată de primar în public, şi o damigeană de vin oferită pe şest, la plecare.

Îl luase prin învăluire, îl întrebase aşa… dacă lui i s-a întâmplat să îi lipsească inspiraţia, şi ce a făcut. Babone îi băgase boala-n casă.

-Băi! Fii atent aici! îi zisese prietenul, după a cincea sticlă de bere. Cea mai tare chestie, când te lasă şi dai din colţ în colţ! Băi, ştiu cum e, că am păţit-o şi eu de vreo câteva ori, îmi venea să-mi sudez degetele de instalaţie. Ai ideea în cap şi nu vrea să iasă, mai rău ca atunci când ţi se-nmoaie la intrare. Fii atent! Mi-am luat muză, frate!

Scriitorul îşi boţi faţa de parcă ar mai fi băut o gură din tonicul doamnei Tupilescu.

-Ce-ai făcut mă? Ce ţi-ai luat?

-Da băi! E un serviciu de muze. Nu râde băi şmechere, că e pe bune! Simt eu aşa, că nu prea merge… şi pac! O chem pe Andaluzia. Stă cu mine două ore şi gata cu blocajul.

-I-o tragi, ce-i faci?

-Ei pe naiba! Nu i-o trag băi! Muze, nu curve. E pe bune, ţi-am zis. Nu’ş ce face ea. Doar stă acolo cu mine, mai schimbăm două-trei vorbe, şi-mi clăteşte creierul. Văd aşa, deodată, ce tre’ să fac. Şi iese!

-Mori tu?

-Mor io!

-Cum ai zis c-o cheamă pe tipă? întrebă scriitorul. Luă o gură de bere, cu cealaltă mână scărpinându-se nervos pe piept. Îl apucase un fel de tremurici, simţea că poate ăsta e răspunsul. Era disperat. Dacă nici aşa nu funcţiona, îi mai rămânea să caute vreo babă să-i dea în bobi.

-Andaluzia, răspunse Babone cu gura plină de alune. Să nu te pună dracu’ să-i zici Anda, că-ţi sparge botul. Era să-mi iau un patent peste ochi când i-am scurtat numele. E temperamentală. A mai venit odată alta, că asta era ocupată, da’ n-a funcţionat la fel. Îţi dau numărul, dacă vrei.

-Dadada, dă-mi-l. Poate îmi vine vreo idee de povestire scurtă, privi peste masă scriitorul.

-Pe mine când mă faci personaj, băi coane? îi rânji Babone, întinzându-se după o sticlă nouă de bere.

Scriitorul dădu din cap a aprobare. „Pielea mea, acu’ te vrei şi personaj, când eu nu reuşesc cu ăia de i-am avut în cap un an! Ia-ţi un număr şi stai la coadă!”

-Dada, te scriu! Sculptorul şi muza lui. Rodin te fac, parol!

După ce Babone terminase şi a şaptea sticlă, îi ceru numărul cu pricina. Trebui să-l caute el de fapt, deoarece sculptorul nu prea mai nimerea să dea cu degetul pe ecranul telefonului. Noroc că n-avea multe Andaluzii la contacte.

La telefon i-a răspuns domnul Riceard Decuseară. I-a explicat că agenţia dumisale oferă servicii de suport artistic în toate domeniile, dar muzele sunt domeniul de specialitate. Muzele puteau fi de ambele genuri, după preferinţe. I-a comunicat ritos ca nu care cumva să-şi închipuie că va beneficia de orice fel de serviciu sexual din partea personalului angajat, ei sunt o firmă serioasă, cu prestigiu în branşă. Scriitorul gândea că în starea în care se afla, până şi Monica Belucci ar fi avut probleme să-l facă să mişte ceva mai jos de cureaua pantalonilor. O ceruse pe doamna sau domnişoara Andaluzia în mod expres. Domnul Decuseară i-a comunicat că domnişoara Andaluzia Păsărel se va prezenta la adresa indicată a doua zi, orele unsprezece fix, cu contractul pe care domnul autor a fost sfătuit să-l citească atent.

Aşadar, în acea zi fatidică, deschisese uşa unei tipe care-l privea cu ochi cam tâmpi. Îmbrăcată ca oricare din elevele pe care le vedea fâţâindu-se prin Cişmigiu, nici ca vârstă nu părea că depăşise cu mult liceul. Unde era temperamentul acela de care-i vorbise Babone? Se aşteptase la o femeie statuară, la un aer intelectual, la o privire pătrunzătoare în spatele căreia se ghicesc ideile percolând. Asta era mică, cu un păr de un şaten incert, tuns cu un breton rar, cu o bărbie aproape inexistentă pe faţa în formă de inimă. Foia nişte hârtii în mâinile ale căror unghii erau vopsite în verde. Aproape că se aşteptase să-i spună că a greşit etajul.

-‘Mnă-ziua, îl salutase cu un glas uşor nazal. Sunt Andaluzia, de la agenţie.

Scriitorul stătuse în prag, nu foarte sigur că realitatea nu-i joacă vreo festă. Doamna Tupilescu deschisese uşa doar cât să vadă cine venise la celebrul ei vecin. Cu un zâmbet complice, o închisese iute la loc.

-Vrei să intru sau ce fac? a continuat presupusa muză, schimbându-şi greutatea de pe un picior pe celălalt.

Scriitorul a fost trezit din stupoare de folosirea singularului. Nu mai era obişnuit ca puştanii să i se adreseze ca şi când era un asistent cu care ieşeau la o bere. Îşi trecuse mâna prin păr şi se dăduse la o parte, făcându-i loc să intre. „’Re-ai a dracu’, nu puteai să nu-ţi vâri tu nasul, babă băgăcioasă!” trimisese un gând către vecină.

O poftise în camera de zi. Fata (că nu-i putuse da titulatura de femeie, nu părea să aibă mai mult de vreo douăjdoi de ani) îşi rotise privirea asupra încăperii în care părea că se întâlniseră un uragan cu un cutremur. Dacă vreun obiect era de presupus că ar fi stat în mod natural într-un anumit loc (cum ar fi o carte pe un raft) ei bine, acesta se găsea exact unde nu te-ai fi aşteptat. Televizorul pe canapea, cărţile trântite pe bufet, tablourile atârnate invers, cu faţa către perete, covorul azvârlit peste corniză, obturând lumina pe jumătate. Din bucătărie venea un miros îndoielnic, un amestec de şniţel uitat în tigaie pe foc şi coji de cartofi curăţaţi cam acum o lună.

Îi făcuse loc pe fotoliul lui de citit, mutând pe canapea toate consolele de jocuri ce în mod normal ar fi stat într-unul din sertarele bibliotecii. Andaluzia îi întinsese foile, ce reprezentau contractul între el, scriitor, şi firma „Inspiratio divinorum SRL”, director, administrator şi unic asociat, Ing. Agr. Riceard Decuseară. Făcându-şi cruce cu limba pe cerul gurii, scriitorul semnase. Şi-ar fi semnat şi sufletul, numai să fie în stare să scrie o pagină de doamne-ajută.

Andaluzia venea în fiecare zi. Încercase să vadă ce anume ar recomanda-o ca muză.

-Îţi place să citeşti? o întrebase el, cu privirea rătăcită prin haosul ce odată fusese camera în care se născuseră capodopere.

-Mda… dar nu mă lua cu chestii grele. Mă mai uit pe bloguri, sunt câteva tipe care scriu destul de ok.

Scriitorul îşi reprimă un geamăt. Se gândise că o conversaţie pe profil i-ar fi adus ideile pe făgaşul cel bun. „Bloguri! Tipe! Babone, te sparg! Te pun să-mi dai banii pe care i-am dat escrocilor ăstora şi dacă nu mi-i dai, te fac un personaj de nu mai expui nici la casa de cultură din Moţăţei!”

-Muzică? încercase el, aproape timid.

-Vrei să-ţi dau s-asculţi Taylor Swift? Am pe Iphone.

-Nu… mulţumesc…

Aproape că-l apucase sughiţul. Avea o certitudine că muza lui habar n-are să facă vreo diferenţă între Bach şi Mozart. Andaluzia stătea în fotoliu, pur şi simplu, mormăind refrenele pe care le auzea din căştile roz ce-i ocupau urechile. Încercase s-o întrebe cum îi inspirase ea pe alţi artişti, dar i se răspunsese scurt că interacţiunile cu alte capete creatoare intră sub incidenţa secretului profesional.

Foaia mototolită ateriză peste resturile laptopului, deranjând un păianjen care tocmai îşi desăvârşise locuinţa printre resturile din metal şi plastic.

-Dar fă ceva!!! îi strigă exasperat de prezenţa ei, pe care deja o simţea ca pe un fel de măscărici al regelui care-şi râde de el.

-Eu să fac? Andaluzia îşi încrucişă ochii, într-o încercare de a-şi vedea rădăcina nasului. Suflă scurt în sus, dându-şi de pe frunte cele trei şuviţe care ţineau loc de breton. Tu să faci! Ce, eu sunt scriitoare? Continuă să dea paginile revistei colorate ce o ţinea în poală.

Scriitorului îi veniră spumele. Căută febril o coală nouă în mormanul răsturnat lângă birou, în speranţa că va găsi una fără prea multe cute. O băgă în maşina de scris şi răsuci tamburul cu furie, privindu-l fioros. „De ce nu inventează ăştia mai repede maşina de citit gânduri? Să-mi bag un ştuţ direct în creier, futu-i mama mă-sii, să mă golească ca pe ăla din Starship Troopers!” Nu, nu era în stare să pună trei propoziţii pe hârtie, deşi în minte ele se aliniau, cu ritm şi nerv, cu acel aplomb care smulgea aplauze la evenimentele pe al căror afiş scria mare „în lectura autorului”. Dar o reclamaţie spera că mai e în stare să scrie. Luă în gură un sfert de creion (nu putuse să-l rupă în bucăţi mai mici) şi  începu:

Smulse pagina şi se întoarse rânjind către fată. „Gata! Am scăpat de tine! Să plouă cu draci şi nu te mai văd în viaţa mea! Du-te şi inspiră-l pe tembelul de Babone, cine naiba m-a pus să mă uit în gura lui! Măcar de-ai fi spălat vasele, să fi pus rufele în maşină, ceva, orice!…”

Andaluzia îşi ridică privirea alene din articolul ce-i captase atenţia. Îşi ţuguie buzele date cu roz, înclinând capul pe un umăr. Părea un căţeluş care priveşte atent o jucărie nouă. Scriitorul rămăsese cu coala în aer, trăznit de privirea ei concentrată.

-Hmm… mormăi ea. Arăţi de parcă eşti Jack Nicholson în „The Shining”. Plescăi şi se afundă mai departe în lectura despre cum să-ţi prepari acasă măştile regenerante pentru faţă.

Scriitorul împietri de-a binelea. Timpul stătu în loc. Pereţii camerei se depărtară la kilometri de el. Cărţile se mutară singure pe rafturile bibliotecii, covorul se prelinse pe podea.

-„The Shining”… îngăimă el. Acţiunea romanului lui i se desfăşură din nou în faţa ochilor, câteva personaje într-o locaţie pierdută printre nişte dealuri, punând la cale răsturnarea unor alianţe de familie ce implicau bani mulţi. Personajul lui principal, machiavelic, malefic de-a dreptul… Jack Nicholson…

De atâta bălăngănit, muzei până la urmă îi căzu pantoful din picior. Oftă plictisit, încercând să-l nimerească să şi-l pună la loc. O eructaţie discretă îi scăpă printre buze.

Scriitorul scăpă foaia din mână. Îi bubuiau tâmplele şi avea senzaţia că mai are puţin şi explodează. Cuvintele i se îngrămădeau în vârfurile degetelor şi voiau să iasă. Înşfăcă prima coală care-i veni la îndemână, netezind-o cât s-o poată băga în tamburul maşinii de scris. Începu să bată ca şi cum fiecare apăsare de clapă era o răzbunare pentru toate minutele petrecute în iadul negru al blocajului artistic.

În apartamentul vecin, doamna Tupilescu se întrerupse din croşetat, ascultând cu un zâmbet larg zgomotele ce veneau de alături şi pe care le cunoştea prea bine. Doar fusese secretară timp de treizeci şi cinci de ani, ieşise la pensie pe vremea când doar se auzise de computer. Andaluzia îl privi nedumerită. Îşi aminti că are o pastilă de gumă în buzunarul jachetei şi o băgă în gură, mestecând iute ca s-o aducă la moliciunea necesară creării unui balon. Culese de pe jos foaia pe care bărbatul o scăpase, citind-o cu ochi mijiţi.

Ce fericire! Ce uşurare! Zăgazul fusese rupt, cuvintele curgeau şuvoi pe foaia ce păstra o urmă de pantof exact pe mijloc, dar pe care scriitorul n-avea ochi s-o vadă.

-Să te pupe tata, Babone! bălmăji el printre dinţi, emoţionat că în fine scrisul i se aşterne în faţă. Două luni am suferit ca un câine şi te-am înjurat de toate alea, da’ uite că ai avut dreptate! Iar tu, Anda, mor io că nu credeam că mai eşti în stare să mă scoţi! isprăvi el ideea cu voce tare.

În secunda următoare maşina de scris îi dispăru din faţă. Căzu pe podea, făcând-o să vibreze. Avea nişte kilograme bune. Câteva taste zburară să se alăture suratelor de generaţie nouă, printre care păianjenul muncea să-şi refacă domiciliul.

-Fir-ar mă-ta a dracu’!

Scriitorul se pomeni cu muza cocoţată pe locul maşinii.

-Ce crezi mă dobitocule, că eu sunt o oarecare, să-mi zici Anda? Ce? Eu sunt vreuna de cartier, un milion de Anda? An-da-lu-zia!! Pricepi, băi constipatule? Sunt muză! Muză, auzi? Pe muze nu le cheamă Anda! Îţi sparg capul cu maşina de scris, boule!

Scriitorul avea senzaţia că o are în faţă pe Cruella DeVille, într-unul din momentele în care nu ar fi fost bine să-i fii prin preajmă. Ochii muzei, care în ultimele două luni fuseseră la fel de expresivi ca ai unui peşte, acum aruncau fulgere. Guriţa roz dezvelise nişte dinţi mici şi ascuţiţi care se apropiau cam prea mult de obrazul lui.

-Scu… scuze! Mi-a scăpat! încercă el să se depărteze de fiara ce părea că-i ţinteşte o ureche. Nu se voia în postura lui Van Gogh.

Andaluzia sări de pe birou şi îndesă foaia bătută la maşină în buzunarul prea strâmt al blugilor mulaţi.

-Hai pa! Bine că am scăpat de tine, mocofan plicticos ce eşti! Să nu mă chemi la premiera cărţii, că nu vin! Îşi luă revista de pe fotoliu şi ieşi trântind uşa. Nu văzu ochiul doamnei Tupilescu urmărind-o prin deschiderea de jumătate de centimetru.

Scriitorul privea biroul gol. „Temperamentală ziceai, Babone? Zi-i mai bine nebună!” Clătină din cap şi culese altă coală din morman. Ochi un ciot de creion şi continuă să scrie. Ceva nu era în regulă, creionul tot trecea prin foaie, rupând-o. Se aplecă după alta, pe care o găsi la fel de subţire. Nu mai avea decât hârtie de orez.

Image taken from www.deviantart.com