Ca de obicei, după ce ninsese o noapte întreagă şi se pusese zăpadă de doi coţi, norii se duseseră peste dealuri şi venise gerul. De câteva zile scoarţa copacilor pârâia sub apăsarea lui. Satul era tăcut. Nu mişca nimic, de parcă orice clintire l-ar fi scos şi pe el, pe ger, din propria amorţeală şi l-ar fi încrâncenat şi mai mult. Vitele stăteau cuminţi prin staule, câinii nu scoteau nasurile din coteţ, iar mâţele se culcuşiseră toate pe după vreo sobă, ştiind că şoarecii s-au ascuns prea adânc în bortele lor. Doar fumul ieşind de pe coşuri, drept ca lumânarea, arăta că prin case oamenii continuă să-şi vadă de ale lor, aşteptând să treacă frigul.

Cintezoiul privea în jur cu ochii lui rotunzi, din buza scorburii mici în care îşi făcuse cuib. Lemnul fagului în care îşi avea sălaşul începuse să se despice; copacul era foarte bătrân. În scoarţa lui păstra amintiri de vremea când oamenii construiseră primele case, departe, în cealaltă margine de sat .

Zgribulit, îşi umflă penele căutând să păstreze în puful de sub ele cât mai mult din căldura propriului trup, ce ar fi încăput într-un pumn de copil. Oftă în sinea lui, gândindu-se cu dor la primăvara ce era încă atât de departe: cum va prinde el muştele grase, câte o lăcustă suculentă, viermişorii rotunzi şi fragezi ce-şi făceau drum orbi prin scoarţă. Acum trebuia să se mulţumească cu firimiturile pe care le găsea pe lângă ferestre. Aştepta să vină şi licuricii, să-i ţină de urât. În serile calde, câte unul se mai nimerea pe marginea scorburii, aducând cu sine pe lângă pâlpâirea de lumină, tot felul de poveşti din locuri ascunse ale pădurii.

O mişcare îl făcu să privească spre casa în curtea căreia se înălţa fagul lui. Din pădure îndrăzniseră să iasă trei ciute, în căutare de fân. Nici măcar pădurarul nu mai ieşise, să le aducă tainul pe care îl lăsa în ieslea încropită dincolo de creasta dealului. Cele trei priviră lung către lemnele proptite unul de celălalt, acoperite cu promoroacă, ce până nu demult susţinuseră o ditamai căpiţa. Una din ele, mai curajoasă, se apropie începând să scurme în zăpadă, doar doar o mai găsi câteva fire. Dezamăgite, plecară mai departe. Cintezoiul privi în urma lor, cum îşi pierd umbrele tăcute în pădurea care nu le mai putea oferi decât coaja amară a lăstarilor.

Dincolo de vârful copacilor, cerul parcă parcă începea să-şi schimbe culoarea. Licărul câtorva stele deveni mai palid. Luna apusese de mult, lăsând în urma ei bolta neagră şi încremenită. Pentru o secundă, cintezoiul uită de frig. Se trezise mai devreme decât de obicei, părăsindu-şi culcuşul din fulgi şi iarbă, tocmai ca să fie sigur că prinde răsăritul. Voia să culeagă toate razele soarelui, să le strângă într-un ghemotoc mic cât un bob de grâu. Ştia că doar la răsărit poate face asta, când soarele e încă adormit şi n-o să şi dea seama că fiecare rază a lui urmează să-i fie luată pentru o zi. Mai furase el câte una, două, în trecut, le învârtise în ciocul lui mititel, cu vârf albastru, până le făcuse cât un fir de praf. Voise să le păstreze la el în cuib, aşa cum mai aduna seminţe, să le aibă peste iarnă. Dar acele raze fuseseră prea plăpânde ca să reziste în întunericul scorburii. Una câte una, se stinseseră.

Iubea şi el soarele la fel ca celelalte vietăţi. Sub lumina lui, penele îşi recăpătau culoarea – doar se văzuse în apă când făcea baie; era tare mândru de penele roşii de pe piept şi de cele albastre de pe cap. Iar spicele verzi din vârful aripilor întorceau toate capetele de cinteză din pădure.

Fărâma lui de trup se scutură de plăcerea gândului că va avea din nou culoare, şi lumină, şi căldură. Era convins că toate razele, adunate la un loc, aveau să rămână în cuibul lui până la venirea primăverii. Soarele oricum avea să capete raze noi acolo unde se ducea el, după fiecare apus.

Se gândise ce se va întâmpla cu pădurea, cu copacul lui, dacă pentru o zi nu vor fi raze. Deşi era frig de crăpau pietrele, acolo unde soarele răzbătuse printre crengi, undele mai fierbinţi topiseră bucăţi din promoroaca ce le îmbrăca, lăsându-le doar din loc în loc acoperite cu gogoşi de gheaţă. Observase el cum gogoşile acelea păstrau în ele un fir de lumină şi se gândise că peste ziua în care el avea să strângă razele, pădurea va fi luminată la fel ca în nopţile în care licuricii veneau la adunarea lor din miez de vară, făcând să pară că toate stelele au coborât în iarbă.

Cintezoiul îşi aţinti mărgelele negre ale ochilor către răsărit. Un pocnet surd se propagă prin fibra copacului, strâns în chinga frigului năpraznic ce se lăsa de fiecare dată în ora dinainte ca soarele să apară pe cer. Ceilalţi copaci îl imitară, ca şi când ar fi vorbit unul cu celălalt, văitându-se de asprimea vremii din jurul lor. În depărtare, un câine prinse să latre.

Cintezoiul nu-l auzi. Aştepta prima rază, s-o prindă în vârful ciocului, s-o rotească ghem, prinzând de ea altele şi altele. Învăţase cum să facă asta de la un păianjen, care se găsise să-şi ţeasă pânza tocmai în gura scorburii, pe când el era plecat să prindă muştele de care îi era aşa de poftă. Căzuseră la o înţelegere. El nu-l mâncase, păianjenul  în schimb îi spusese cum să prindă firele de soare.

Orice zgomot încetă. O boare trandafirie se ridică peste copaci, urmată leneş de prima rază, pe care pasărea o apucă în plisc, făcându-i vârful albastru să sclipească. Într-o clipă, încolăci raza în jurul ciocului, trăgând după sine pe alta, apoi încă una. Dacă stăpânul casei în curtea căreia se afla bătrânul fag ar fi ieşit în pragul uşii, ar fi văzut cu mirare cum razele soarelui se concentrează către vârful copacului, ca trecute printr-o lentilă magică.

Razele ce încă nu fuseseră prinse mai apucară doar să-şi dea lumina către gogoşile de gheaţă de pe crengi. Pentru cât timp i-ar fi luat cintezoiului să dea de două ori din aripi, toată pădurea fu luminată de strălucirea cristalelor efemere, atârnate de ramuri.

Nu dură mult. Cintezoiul strânsese toate razele. În vârful ciocului ţinea un bob mare cât unul de grâu, pe care îl puse în mijlocul cuibului aranjat cu grijă. Mica lui scorbură era luminată din plin şi auzi cum copacul scoase un suspin de uşurare. Seva prinsese a se dezmorţi. Fericită, pasărea se aşeză lângă ghemul pe care-l făcuse, absorbind căldura prin fiecare fulg şi pană. Ştia că întunericul scorburii nu va putea învinge toate razele pe care le adunase laolaltă.

În satul pierdut printre dealurile împădurite, aceea a fost o zi ciudată. Deşi oamenii şi celelalte animale aşteptaseră răsăritul, cerul a fost străbătut de o nouă lună. Pădurea era învăluită de o lumină stranie, de parcă fiecare copac ar fi avut în jurul lui ghirlande de beculeţe. Ridicând din umeri, oamenii au mai pus o mână de butuci în sobe, întorcându-se la somnul unei nopţi de iarnă. Doar pădurarul îşi aduse aminte că protejatelor lui trebuie să le fie foame. Înfruntând frigul, purcese către creasta dealului, trăgând după el o sanie cu doi baloţi de fân. Dacă şi-ar fi ridicat privirea, ar fi văzut nişte raze de soare ieşind dintr-o scorbură aflată în vârful unui fag, în curtea ultimei case de lângă pădure.

Photo courtesy of Denis Rădoiu