Ursul Anton se născuse într-o dimineață de martie, la poalele munților Gutâi, în pădurea de lângă orașul Cavnic. I se spusese deseori ca Peștii sunt o zodie bună. Pentru un urs? Se îndoise întotdeauna de reușita unei astfel de alinieri de astre. Ba chiar o privea ca pe o bătaie de joc la adresa tuturor urșilor născuți în martie.

Pe atunci era un pui de urs ca toți puii de urs. Nimic nu părea să anunțe evenimentul care avea să țină prima pagină a ziarelor șase ani mai târziu.

Avusese o copilărie fericită. Se juca toată ziua cu ceilalți urși de vârsta lui și nu avea nici o grijă în pădurea protejată de fagi, paltini și mesteceni palizi.

Îi plăcea să exploreze cele mai strâmte și ascunse poteci și, nu de puține ori, se rătăcise, alegându-se de fiecare dată cu o muștruluială zdravănă din partea mamei sale. Noroc cu bunicul care îi lua mereu apărarea și îi ascundea toate năzbâtiile.

Bunicul era cel care îi vorbise pentru prima oară despre locurile unde poate găsi cea mai gustoasă zmeură și îl învățase că nu trebuie să se repeadă ca nemâncatul în tufișul copt. Trebuia mai întâi să vorbească cu zmeurul, să îi spună de ce vrea să îl culeagă, să se împrietenească cu el si apoi să îl întrebe politicos dacă îl lasă să ia câteva fructe. În felul acesta le va primi sigur pe cele mai mari și mai zemoase. Vestea despre ursul care vorbea cu zmeurii se răspândi cu repeziciune în toate comunitățile de copaci din zonă și hotărâră că nu îl vor lăsa niciodată să flămânzească. Pădurea avea să aibă grijă de ursul care la rândul său avea grijă de ea.

Și Anton asculta de bunicul său pentru că niciodată nu îl învățase de rău, spunea povești frumoase și toți urșii se temeau de el. Era o teamă amestecată cu respect, chiar dacă nu era unul dintre cei mai puternici urși. Nici măcar ursul-bunic nu își mai amintea câți ani avea, dar nu avea de gând să părăsească curând pădurea.

Tot bunicul său fusese primul care îi pusese o țigară în mână. Bătrânului îi plăceau trei lucruri în viața sa de urs: să se scalde cu orele în râu toamna, să vorbească cu cocoșii de mesteacăn și să fumeze. Nu neapărat în ordinea aceasta.

Degeaba se isteriza mama lui Anton de fiecare dată când îl prindea fumând împreună cu bunicul în spatele bârlogului, degeaba îl implorase pe tatăl-urs să își folosească autoritatea și dacă este nevoie chiar să aplice câteva corecții fizice tânărului rebel. Nimic nu părea să îl poată convinge să renunțe la obiceiul acesta dezgustător.

În timp ce mama-urs îi făcea capul calendar ursului-tată, seară de seară, de-i venea acestuia să o ia pe câmpii, pădurea își vedea liniștită de anotimpurile ei. Se amuza din când în când schimbând cursul râurilor, invoca vânturi care să doboare cuiburi încropite în grabă de păsări aflate în trecere sau scotea din sărite veverițele ascunzându-le ghindele sub mușuroaie de frunze crețe.

Bunicul lui Anton părăsi pădurea într-o noapte de toamnă fără a își lua rămas bun, dar cu țigara în mână și vinul de măceșe la capul patului, așa cum credea el că-i șade cel mai bine. Lăsă în urmă doar un bârlog făcut scrum și o lege ce avea să schimbe pentru totdeauna viața tânărului urs: interzicerea fumatului în pădure.

Moartea bătrânului puse pe jar întreaga comunitate. Urși, vulpi, lupi, veverițe, păsăret mic și mare, cerbi și porci mistreți se băgară până în gât în ședințe și întruniri care de care mai gălăgioase.

După două săptămâni în care fiecare creatură, indiferent de numărul de picioare, culoarea blănii sau a aripilor, părea că o luase razna, viața în pădure își reluă cursul firesc. Legea adoptată cu 230 de voturi pentru, 30 împotrivă și 5 abțineri, readuse liniștea la marginea orașului care rămăsese indiferent la haosul creat de moartea unui urs dependent de fumat.

După întâmplarea aceasta, Anton refuză să iasă din bârlog două luni. Îi lipsea bunicul său, îi lipseau lungile plimbări prin pădure, serile în care îi citea din „Originea speciilor” și beau un păhărel de vin de măceșe vechi de 5 ani. Și îi lipsea să fumeze cu el o țigară, ascunși în spatele bârlogului, făcând pe rând de șase pentru a nu fi prinși de mama-urs.

Nu își amintea ce anume îl făcuse să se decidă să facă pasul cel mare și cât de sigur fusese că lua cea mai bună decizie. Și-o amintea doar pe mama sa plângând, tatăl-urs cu privirea fixată în gol, frecându-și labele de pământul încleiat. Ploaia sufoca pădurea de câteva zile și nu îi trecuse prin gând să facă excepție în acea după-amiază pentru a nu micșora dramatismul momentului. Vecinii își ascundeau cu stângăcie curiozitatea și își făceau de lucru prin preajma bârlogului familiei lui Anton într-un du-te vino evident simulat.

#

Când ajunse pe peronul Gării de Nord, ursul Anton ținea strâns la piept un exemplar ponosit din „Originea speciilor”, o sticlă de vin de măceșe, câteva monede într-un borcan cu capac ruginit și o cutie de lemn în care mama sa îi pusese zece zmeure, cele mai mari pe care ea le culesese vreodată.

Începutul nu fusese ușor, însă știa că va trebui să se descurce cumva în noua sa pădure, pentru că acasă nu se mai putea întoarce. Niciodată. Urșilor fumători nu le era permis să se apropie la o distanță mai mică de un kilometru de pădure.

Își închirie o cămăruță într-un bloc din spatele bulevardului Magheru și, după câteva interviuri dezastruoase, reuși să se angajeze la Grădina Zoologică din Pădurea Băneasa.

Zilele sale semănau atât de mult una cu cealaltă, încât primele șase luni în București ursul Anton le trăi în transă. Dacă i-ai fi cerut să povestească ce a făcut în această perioadă, nu ar fi putut decât să îți vorbească despre frânturi… Imagini fără nici o legătură unele cu altele. Ar fi mormăit fără noimă asemenea unui somnambul trezit brusc din obișnuitul său rond de noapte și te-ar fi întrebat absent dacă nu cumva ai să îi dai și lui o țigară.

Banii erau puțini. Abia reușea să plătească chiria și abonamentul pentru autobuzul ce îl hurducănea zilnic până la Grădina Zoologică și înapoi. De mâncat avea ce mânca. Atunci când primise oferta salarială o acceptase fără să se uite la bani, dar ceruse să aibă inclus în pachet măcar prânzul.  Îi oferiseră două mese gratuite pe zi. Lucra și în week-end-uri, așa că nu avea grija hranei.

Din când în când își permitea să își cumpere un pachet de țigări, dar în rest se mulțumea cu chiștoacele pe care le strângea din piața de la Universitate sau de pe trotuarul bulevardului mare. Norocul lui că oamenii foloseau tot mai puțin coșurile de gunoi care, vorba fie între noi, erau mult prea puține pentru mizeria care ieșea din puhoiul de oameni ce colcăia necontenit în pântecul orașului.

Singurele momente de fericire erau cele în care, ajuns acasă, frânt de oboseală, se întindea pe canapeaua îngustă din care picioarele îi atârnau pe jumătate, închidea ochii și se gândea la bunicul său.

Răsfoise atât de des amintirile încât, dacă ar fi fost fotografii, n-ar mai fi rămas nimic din ele până acum. S-ar fi fărâmițat în pulbere sub atingerile repetate ale mâinilor ce cereau la nesfârșit să le fie spusă o poveste.

Și ursul Anton mai avea o bucurie în viața lui mizerabilă, de provincial, în capitala în care se încăpățâna să creadă că își va găsi cândva locul. Mai avea fructele de zmeur pe care mama sa le așezase cu grijă în cutia de lemn și i le dăduse, fără să spună un cuvânt, în ziua în care plecase. Din păcate, îi mai rămăsese o singură zmeură. Celelalte îi dăduseră voie să le mănânce.

Între Anton și ultima zmeură rămasă se legase o prietenie stranie. El îi povestea despre Grădină, o făcea să râdă când îi imita pe copiii care se speriau când el scotea labele printre gratii să își întindă oasele amorțite sau căsca de plictiseală. Îi spunea toate bîrfele pe care le afla din celelalte cuști și se întristau împreună când se anunța câte un divorț sau deces.

În schimb, zmeura îl aștepta cuminte în fiecare seară. Ce făcea ea toata ziua singură în casă, habar nu avea. Se bucura însă că o găsea acolo. Nu o întrebase niciodată dacă o poate mânca. Se temea că va spune „da” și atunci ar fi rămas singur. Singur într-o pădure pe care nu o înțelegea și în care nu reușise să întâlnească până acum nici un alt urs.

#

Afișele care anunțau primul spectacol al Circului Globus din acel an și deschiderea sezonului împânziseră centrul Bucureștiului și nu numai.

Pe bucățile lucioase de hârtie sau plastic lipite pe ziduri, vitrine sau agățate de stâlpi, Anton văzu pentru prima oară un urs de când ajunsese în oraș. E adevărat, erau acolo și o pereche de cai albi, un tigru, un leu și două cămile. Animale așezate unul în capul celuilalt alcătuiau un tablou care cu siguranță l-ar fi provocat pe ursul-bunic la un potop de glume deochiate. Însă ursul acela, umflat din când în când în pântece de către vântul ce se lovea de banner-ul cu detaliile spectacolului, îl trezi pe Anton din nou la viață.

Ceea ce părea să fie cea mai fericită zi din noua viață  a ursului Anton, se transformă însă în coșmar când ajunse acasă. Alergase pe trepte fără a mai avea răbdare să aștepte liftul și intrase într-un suflet pentru a îi da zmeurei vestea cea mare. Aceasta nu răspunse nici la prima lui chemare, nici la a doua. Când deschise cutia de pe măsuța de cafea, zmeura abia mai respira. Palidă, strânsă, gemea și tremura fără vlagă.

Anton simți cum îi paralizează tot corpul și mintea i se blocă. Îi urlă în minte gândul: „Ce fac acum? Ce fac acum?”,  dar era atât de speriat încât nu reușea să se smulgă din încremenire și să facă efectiv ceva.

Își aminti că în apropierea rondului de la ceas este un spital. Colțea, parcă. Nu avea timp să aștepte o ambulanță. Înșfăcă cutia și o luă la goană. Ajuns în fața blocului, se uită în stânga, în dreapta, căutând cea mai apropiată trecere de pietoni. Semafoarele clipoceau haotic, iar lacrimile îl împiedicau să își dea seama ce culoare aveau. Bulevardul plin de mașini urla asemenea unui roi uriaș de viespi zgâlțâit de un pui de urs lăsat nesupravegheat, care habar n-avea la ce pericol se expune.

Nu avea timp să analizeze, nu putea să gândească. Scoase zmeura care abia mai respira și devenise rece ca gheața, o așeză, cu toată tandrețea de care putea fi capabil un urs, în căușul labei sale uriașe și aspre și se aruncă în mijlocul mașinilor. Claxoane disperate, scârțâit de roți, miros de cauciuc ars, țipete… Anton nu auzea altceva în afara de propria-i voce care repeta fără pauze: „Rezistă! Rezistă! Rezistă!”

#

Sirene de ambulanța și mașini de pompieri îmbrăcau centrul orașului într-o muzică sinistră. Privit de sus, de pe la etajul 10 al Hotelului Intercontinental, proporțiile haosului îți tăiau aerul. În mijlocul bulevardului, printre mașinile întoarse brusc la condiția lor de simple bucăți de fier si plastic, printre oameni alergând care încotro ca niște muște fără cap, ursul Anton își ținea tâmplele între labe, nemișcat pe asfaltul tăiat de marcaje albe. Lângă talpa lui de urs, doar o pastă roz amintea de cea care îi fusese cel mai bun prieten pe care îl avusese vreodată după ce murise bunicul-urs.

O tânără în salopetă portocalie îl apăsa pe umăr încercând să îl facă să reacționeze. Anton îi văzu buzele mișcându-se îngrozitor de încet, silabisind. Îl întrebă dacă este bine, dacă este rănit, dacă poate vorbi… Habar n-avea dacă este rănit. Nu simțea nimic. Doar o nevoie dureroasă de a fuma. Femeia insista să obțină un răspuns din partea lui. Ar fi vrut să o poată ignora, dar larma din jur reușise să își facă loc în urechile lui și nu se putea concentra. Ar fi vrut să intre în asfaltul cald cu totul și să doarmă. O iarnă, o primăvară, o vară… Și să mănânce zmeură fără să întrebe zmeurul dacă se lasă cules.

Ridică privirea către tânăra care, fără să-și ia mâna mică de pe umărul său de urs, îi striga unui coleg să vină să o ajute…

Vru să îi ceară o țigară, dar cuvintele refuzară să iasă așa cum mintea sa le gândise și se auzi spunând: „Nu, mulțumesc! Tocmai m-am lasat de fumat!”

#

Accidentul, sau mai bine spus accidentele de pe Magheru din acea seară ținură prima a pagină a ziarelor aproape o lună. Martorii spuneau că au văzut în mijlocul ambuteiajului un urs, o asistentă de la Ambulanță susținea chiar că a vorbit cu el. Jurnaliștii porniră o adevărată vânătoare de vrăjitoare în căutarea ursului, fiecare vrând să fie primul care obține o declarație de la acesta, redacțiile începură să se certe între ele, acuzându-se de spionaj mediatic și violare de corespondență. Întreg Bucureștiul vorbea doar despre strania întâmplare.

În timpul acesta, undeva, la marginea unui oraș din Maramureș, ursul Anton se oprea în fața unui tufiș gol de zmeură. Acum putea să plângă. Era acasă.

SFÂRȘIT

Image taken from