“Cu fiecare strop de apă pe care îl bei, cu fiecare suflare a ta, te conectezi cu marea. Nu contează unde anume ești pe pământ.” (Sylvia A. Earle)

Pescărușii întârziau în dimineața aceea să-și țipe zborul deasupra apei.

Abia când ajunse la jumătatea plajei și-a dat seama că era liniște. Prea liniște. Nici o aripă nu mușca apa, nici un croncănit nu zgâria nisipul. Se uită la ceas. 7:00. Nu întârziase. Nu venise mai devreme.

O ploaie molcomă cocheta cu cerul și trimitea mângâieri sărate pe obrajii Mariei. De două săptămâni apa se încăpățâna să îmbrace aerul de sus în jos, de jos în sus, în linii sau cercuri, umplând orice gol ce îi ieșea în cale. Fiecare pas al tinerei era o mare de posibile începuturi – povești de dragoste cu apă și nisip.

În apropierea pontonului, Maria se opri. Își dezlipi privirea de orizontul tulbure și o așeză pe ghetele din piele. Ghetele ei albastre. Moliciunea materialului păstra pe alocuri cicatrici adânci ce aminteau de întâlniri cu movilele de cochilii sparte ridicate de valuri în zilele în care marea agitată mușcase adânc din plajă. Șerpi de nisip colcăiau până la șireturi în încercări eșuate de a îi prinde piciorul.

Într-o vreme își curăța ghetele imediat ce se întorcea acasă, înainte chiar de a își schimba hainele. Întotdeauna îi plăcuse să aibă încălțămintea curată, impecabil organizată în dulapul din holul de la intrare. Dar când a închiriat casa de pe plajă, lucrurile s-au schimbat. A simțit că ritualul acesta nu mai are nici o importanță. Încet-încet, pantofi, ghete, sandale, au acaparat spațiul generos din hol și dulapul cândva plin s-a transformat într-un obiect de decor.

Pentru Maria, haosul de piele, culori, cauciuc, șireturi și fermoare, era manifestul ce anunța începutul unei noi vieți. Viața unui om liber.

Îi plăceau ghetele acestea. Se îndrăgostise pe loc de culoarea lor, fără să mai conteze că prețul era unul cam mare pentru buzunarul ei. Când era copil își imagina că marea este albastră, un albastru ca cel al ochilor bunicului ei. Și credea că, dacă va umple un pahar cu apă de mare și îl va bea, i se vor albăstri buzele. I se părea o joacă amuzantă. Ea, un copil cu buze albastre ce albăstrește fiecare cană, lingură sau obraz pe care îl atinge cu gura.

Maria fusese atât de dezamăgită când văzuse prima oară marea, încât nu se oprise din plâns câteva ore. Marea era oricum, dar numai albastră nu.

În dimineața aceea se gândi că poate nu întâmplător purta aceeași pereche de ghete albastre când mergea pe plajă. Era felul ei de a colora marea, de a îi oferi copilului din ea lumea pe care ar fi trebuit să o aibă.

Țipete de pescăruși i se loviră de gânduri și Maria își dezlipi privirea de nisip. Își aplecă ușor capul pe spate. Zâmbi păsărilor și ploii cu bucuria pe care ar fi găsit-o în reîntâlnirea cu un vechi prieten. Mai avea câțiva pași până la ponton, iar ploaia dădea semne că se va înteți curând. Se întrebă dacă nu ar fi mai bine să se întoarcă. Pelerina de ploaie rămăsese acasă, atârnată în cuier lângă umbrela ponosită pe care o găsise pe plajă săptămâna trecută. Mariei îi plăcea să le știe acolo, împreună, de fiecare dată când pleca de acasă. Îi plăcea să-și imagineze că își povestesc despre ploile pe care le-au întâlnit în viețile lor nu foarte diferite una de cealaltă – viață de umbrelă și viață de pelerină. Despre oamenii de care au avut grijă, despre iubirile pe care le-au văzut ferindu-se de apă. Iar ea nu avea nevoie de ele să o protejeze. Ei nu îi era frică de apă. Ei nu îi era frică. Și atunci de ce să se întoarcă acasă? În plus, cafeaua aștepta cuminte în termos momentul în care tânăra va ajunge pe ponton și o va lăsa să se răsfețe în ceștile albe de porțelan.

#

Maria era un colecționar atipic. În general, nu se atașa de lucruri, de oameni, de idei sau de povești. Nici măcar de planuri. Credea că esența libertății constă în a nu deține nimic. Cu cât ai mai puține, cu atât ești mai liber. Se adapta ușor schimbărilor de orice fel și ajunsese la un număr record de mutări până la vârsta de 30 de ani. Îi fusese dragă fiecare casă în care locuise, dar niciodată nu stătea mai mult de un an. Prietenii îi spuneau că are cu siguranță în ea sânge de țigan nomad și glumeau deseori pe tema aceasta. Nu-i lua în seamă și încetase să îi mai invite la ea pentru a nu explica o nouă adresă. Păstra pentru ea certitudinea pe care o transformase într-o filozofie de viață: libertatea înseamnă să nu te legi de nimic ce ar putea la un moment dat să te dețină.

Mariei îi plăcea să creadă că felul în care ea a ales să trăiască o face să fie un colecționar care-și sfidează propria-i condiție de colecționar. Colecționa case mutându-se imediat ce începea să se simtă în ele “acasă”. Colecționa oameni, experiențe, lumânări parfumate și cești de cafea.

Odată cu intrarea în colecția Mariei, ceștilor li se semna condamnarea la moarte.

În fiecare dimineață, două dintre ele erau scoase din dulăpiorul alb pictat cu flori de mac pe care Maria îl primise cadou de la bunicul ei. Bunicul ei cu ochi albaștri care îi spusese cele mai frumoase povești despre mare. Dacă de fiecare dată când se muta, Maria arunca mare parte din lucrurile pe care le cumpărase pentru acea locuință, dulăpiorul alb o însoțea în fiecare casa nouă asemenea unui talisman.

În timp ce fierbea apa pentru cafea, Maria spăla cele două cești, le ștergea apoi cu un șervet de bumbac, le așeza pe fiecare pe farfuriuța sa și punea în ele o lingură de lapte. Niciodată nu cumpăra cești care nu aveau farfuriuță.

Lăsă cafeaua să se așeze câteva minute și apoi o turna în cești. Își aprindea o țigară. Și lumea începea să-i zâmbească.

Când ceștile rămâneau goale, Maria le așeza cu blândețe în șervetul de bumbac, le împăturea cu grija și le transforma într-un pumn de cioburi.

A doua zi, alte două cești aveau să-și găsească finalul vieții lor de cești în bucătăria Mariei.

#

Maria își scoase gentuța de pe umăr și o lipi cu ambele mâini la piept. Ceștile zdrăngăniră indignate la atingerea metalică a termosului. Tânăra se rugă în gând să nu se spargă vreuna dintre ele și continuă să alerge, nisipul ud făcând-o să se împiedice de câteva ori. Din fericire, nu își pierdu echilibrul și reuși să ajungă pe ponton.

Pe marginea acestuia, cu umerii lăsați în față, un bărbat freca apăsat lemnul ud. Pete invizibile păreau că se încăpățânează să-i reziste, ba chiar să crească sub tălpile lui ce urmăreau cercuri din ce în ce mai largi. Răcnetul de animal înjunghiat încă se prelingea fără vlagă pe stâncile ce mărgineau legătura între un țărm de necontestat și un țărm bănuit doar. Dacă n-ar fi fost ecoul palid pe care marea iritată de ploaia rece avea să îl acopere cu primul val întors la mal, Maria ar fi crezut că i s-a părut.

Se opri lângă el. Încercă să spună ceva, însă aerul rece și bătăile accelerate ale inimii se făcuseră clisă în gura ei, abia lăsând-o să respire, darămite să mai și vorbească. Se gândi că ar trebui să-l lase în pace, să păstreze o distanță care să-i permită să se îndepărteze rapid dacă bărbatul ar deveni agresiv, dar în același timp să rămână aproape în cazul în care ar încerca să sară în apă. Observase că jumătate din bocancul ce încălța piciorul stâng al necunoscutului bătea din când în când aerul de deasupra apei pentru câteva secunde, apoi se retrăgea pe marginea pontonului.

Maria se întrebă ce ar trebui să facă dacă bărbatul va vrea să se arunce. Era înalt, părea să aibă peste un metru optzeci și cinci, solid, umeri lați și o constituție atletică ce trăda întreținere constantă. Nu ar fi avut nici o șansă să îl țină cu cele 48 de kilograme ale ei. În plus, ar fi riscat să cadă și ea în apă, murind amândoi. Ea sigur. Nu știa să înoate.

În jurul lor ploaia își vedea liniștită de umplerea golurilor, pescărușii se tachinau în aer, nisipul își căsca cu sete gura pentru a primi cochiliile lucioase cât mai adânc în pântecele său. Plaja era, ca întotdeauna, pustie.

Dacă ai fi privit scena de pe ponton din depărtare, ai fi putut crede ca este vorba despre un moment de tandrețe între doi îndrăgostiți, o plimbare oarecare pe malul mării.

Maria reuși după câteva minute bune să își recapete suflul, și, pentru că habar n-avea ce să facă într-o situație ca aceea, își scoase din buzunar pachetul de țigări, își așeză gluga hanoracului mai mult peste frunte, încercând să protejeze bricheta de picăturile de apă. Blestemă ploaia în gând, cerându-i să se oprească cât să fumeze o țigară și apoi putea, din partea ei, să inunde întreaga plajă. Se simțea obosită. Dimineața ar fi trebuit să fie liniștită ca toate celelalte. Să își bea cafeaua pe ponton împreună cu pescărușii despre care îi plăcea să creadă că sunt aceeași în fiecare zi. În schimb, alergase ca nebuna fiind la un pas de a își rupe picioarele pentru că pe un alt nebun îl apucase urlatul pe pontonul ei.

Cearta imaginară cu bărbatul străin fu oprită de vocea acestuia. El îi ceru o țigară cu o politețe aspră, fără să-și întoarcă privirea către femeia din spatele lui.

Maria zâmbi, aprinse una și i-o întinse, întrebându-l dacă vrea și cafea. Întrebarea ce sunase ironic în mintea ei, se verbaliză cu o moliciune care o făcu să tresară. Nu așteptă răspunsul necunoscutului și scoase din punguța pe care și-o așezase strâns pe umăr ceștile de porțelan și termosul metalic argintiu.

În timp ce sorbeau cafeaua fierbinte, unul lângă celălalt, privind țărmul bănuit, Maria își aminti de noaptea în care visase că dormea într-o ceașca imensă de cafea. Își aminti câtă durere simțise când lichidul fierbinte îi atinsese pielea și cum încerca disperată să iasă din ceașcă. Cafeaua îi ajunsese până la genunchi, nu reușea să se agațe de marginea de porțelan în care nici o imperfecțiune, oricât de mică, nu voia să i se arate.

A doua zi cumpărase doua cești de cafea, una în care să doarmă și una în care să se ascundă. Niciodată nu dormise două nopți la rând în aceeași ceașcă. Ceștile de cafea nu sunt de încredere.

#

Plaja respiră ușurată. Împinse plictisită în mare amintirea pașilor ce îi apăsaseră nisipul cu câteva ore în urmă. Doi pași mici și doi pași mari. Din nou liniște. Ploaia plecase cu pescărușii în larg la vânătoare de epave. Spera ca, cel puțin în seara aceea, să nu mai fie nevoită să își împartă aerul cu oameni sau păsări. Gândul i se opri însă la jumătate și zări cele două siluete ținându-se de mână…

Andreea îi spuse lui Mihai că ar vrea să se oprească pentru câteva minute. Obosise. Da, mai rezista până la ponton și puteau să facă acolo o pauză. Să se întreacă până la marginea pontonului? Doar ce îi spusese că o dor picioarele. Dar, ca întotdeauna, el avu câștig de cauză.

Imaginea celor două cești de cafea așezate pe marginea pontonului le înecă râsul zgomotos. Se priviră fără cuvinte. Mihai scoase din buzunarul pantalonilor sticla de apă și își întrebă iubita dacă vrea și ea să bea. Verifică dacă aparatul de fotografiat mai avea baterie. Era mort.

I-ar fi plăcut să le arate prietenilor la întoarcerea acasă ceștile de porțelan… lipite una de cealaltă, pline cu apă de ploaie, etalându-și cu aroganță perfecțiunea în mijlocul cioburilor care fuseseră cândva două farfuriuțe probabil la fel de arogante. Ar fi putut să inventeze și o poveste care să facă călătoria lor mai interesantă, să acapareze atenția neabătută a găștii. Probabil ar fi fost cea mai bună poză postată pe blog din ultimii ani.

Zâmbi amintindu-și de cafeaua pe care o băuseră dimineață în grabă de la automatul de pe peronul gării. Cafea în pahare albe de plastic.

Sfârșit

Image taken from www.deviantart.com