Inorogul, bicicleta și radioul cu galenă

Când Călin Făuraru ajunse la destinația dată de coordonatele de GPS, umbrele înserării erau deja lungi. Lăsă bicicleta sprijinită în cric și se îndepărtă câțiva pași. În jurul lui, pe o rază de câțiva zeci de metri, iarba înaltă și uscată ce-i însoțea de câteva ore bune călătoria, încetase să mai existe. Atinse tulpina unei păpădii, făcând câteva umbreluțe să se ridice în aerul lipsit până și de cea mai mică adiere de vânt.

Dacă, într-adevăr, există pe undeva o gură de aerisire, ea nu s-ar putea găsi în altă parte decât aici, murmură în sinea lui, zâmbind pământului reavăn. Ca legate prin fire invizibile, alte păpădii se scuturară, lansând în înaltul cerului diafane parașute vegetale. Era ca și cum într-o lume de șuruburi și piulițe, de cuțite și satâre, firea însăși s-ar fi hotărât să bea un pahar de vin. Și acum să ningă invers, cu păpădii întoarse. Susul să fie încă o dată jos, iar josul, din nou, sus, părea natura că spune, așezându-și strâmb pe frunte legea gravitației.

Calin Făuraru puse jos rucsacul de campanie ce-l purta pe umeri. Îl deschise și trase afară câteva țevi cu filet la capete și o tălpică lată din metal. Smuci din încheietura mâinii, aruncând o privire grăbită ceasului:

– Ar trebui să mă grăbesc. Nu o să mai fie multă vreme lumină, mormăi el, mișcările devenindu-i iuți. Înfiletă grăbit țevile de tălpică, prinzându-le apoi între ele cu un șurub lung. Îi adăugă o piuliță pe care nu se obosi s-o strângă până la capăt. Pentru ce avea el nevoie, era suficient și atât.

Calin Făuraru lua bicicleta de coarne și o urcă pe suportul proaspăt asamblat. Roata din spate rămase în aer, învârtindu-se în gol la o palmă deasupra solului. Din coșul aflat în fața ghidonului, Călin se opinti în cutia voluminoasă a unui aparat de radio cu lămpi, mare cam cât un cuptor cu microunde modern. Să-l aducă până aici pe bicicletă fusese dificil – aproape imposibil pe unele bucăți ale drumului – însă nici pe departe atât de greu pe cât îi fusese să intre în posesia lui. Abia după ce l-a curățat și de ultima lețcaie, ticălosul de ceasornicar a acceptat să se despartă de aparatul lui, ceea ce n-ar fi făcut dacă n-ar fi fost beat criță.

Dintr-unul din buzunarele rucsacului, Călin Făuraru extrase două fire electrice roșii însoțite de unul negru, puțin mai gros. Cuvintele fostului proprietar îi răsunară în amintire: Ce vrei tu se obține cu de două ori plus, așa să știi. Minusul n-are ce căuta. Prinse a răsuci înainte și înapoi cablurile în mână, privind când la clemele metalice aflate la capetele lor, când la dinamul la care trebuia să le atașeze. În cele din urmă, le atârnă de ghidonul bicicletei, incapabil să ia o decizie. În spatele lui, soarele apunea, dându-se învins în valurile oceanului de iarbă ce se întindea până dincolo de orizont.

Călin Făuraru își trecu palma peste carcasa din lemn de cireș a radioului, întârziind în dreptul siglei din argint reprezentând un inorog. Inspiră adânc, clătinând din cap. Cam la atât se reduceau căutările unei tinereți zbuciumate, la trei cabluri electrice, un dinam, și un aparat de radio fabricat între cele două războaie mondiale.

Prinse firul negru, încercându-i una dintre cleme între degete. Fălcile crocodilului din metal se strânseră, învinețindu-i superficial carnea. Privi în jur, apoi la un copac pipernicit ce se ridica singuratic ceva mai încolo. Aidoma reptilei de cupru din deget, îndoiala mușcă din inima lui. Putea fi aici locul unde, odată, demult, doi oameni goi s-au plimbat nestingheriți, pândiți doar de pericolul propriei lor curiozități?

O adiere de vânt se iscă de nicăieri, invitând firele de iarbă să facă o reverență de grup către astrul nopții. La rândul ei, Luna își puse monoclul de naturalist, așteptând curioasă continuarea.

Calin Făuraru îndepărtă carcasa radioului, dând la iveală o mulțime de tuburi catodice din sticlă. Îl așeză pe pământ, și, după o ultimă deliberare cu sine însuși, conectă aparatul la cablul negru și la unul dintre cele roșii. Apoi, se întoarse câțiva pași în spate și legă firele la dinamul atașat pe roata din spate a bicicletei. Era gata. Cel mai îndrăzneț experiment din istoria omenirii era pe cale să înceapă. Un frison îi scutură trupul. Va lăsa Creatorul telefonul să sune pe noptieră în gol sau, din contră, va prelua apelul, curios să vadă cine îl caută?

Cu nerăbdarea care îl caracterizase toată viața, Călin Făuraru se aruncă în șa și începu să pedaleze. Câteva clipe nu se întâmplă nimic; apoi, ca un foc de găteje ude, lămpile din interiorul aparatului prinseră viață, luminând gălbui.

– Ajutor, ajutoooor! Veniți până nu e prea târziu! strigă el, uitând cu desăvârșire discursul savant pe care intenționase să-l trimită Divinității. Continuă să pedaleze, ascultând zgomotul paraziților electronici lovind membrana difuzorului.

Zece minute, poate douăzeci, trecură fără nici un rezultat. Plin de transpirație, Călin Făuraru sări de pe bicicletă și se aruncă pe burtă în fața radioului. Drept în fața lui, “ochiul magic”, adică lampa de control care se concentra într-un punct atunci când nimereai postul, și se lățea atunci când erai pe lângă, prinse a se întuneca.

– Este atât de mult rău în lume, strigă Călin, zgâlțâind aparatul. Nu ne puteți lăsa așa, pentru numele lui Dumnezeu. Trebuie să interveniți!

Alți paraziți răspunseră chemării lui, apoi lămpile se stinseră și orice zgomot încetă. Călin Făuraru se întoarse pe spate, mormăind blesteme nedeslușite. Deasupra, Luna își trase plictisită câțiva nori în dreptul ei, scufundând câmpia în întuneric.

Lovi cu pumnii în pământ, apoi cu ceafa. Coordonatele erau bune, o simțea în fiecare fibră a trupului, însă undeva greșea. Scoase din buzunar o lanternă-breloc și harta încifrată care îl adusese aici. Reciti, pentru a mia oară, panglicile luate din coșul tocătorului de hârtie și lipite una sub alta la întâmplare:

Pasta de tomate, dafinul, sarea,

Transformă destine, dând de știre că,

Iubirea este puternică precum moartea, iar mânia este amară precum infernul.

La vremea de care vorbesc,

La tâlcuirea tuturor lucrurilor din lume,

Piratul își aținti ocheanul, descoperind că

Lambriul se deplasase, descoperind o tainiță.

Urmări cu degetul conturul neregulat format de marginea din dreapta a rândurilor. Iată-l ajuns aici, la capătul drumului, după doi ani și mai bine de calcule matematice bazat pe numărul de cuvinte, de ceasuri chinuitoare petrecute în ponderarea silabelor accentuate în conjuncție cu cele neaccentuate, și de suprapunere a norului de puncte obținut peste cele mai detaliate hărțile ale planetei.

Puse hârtia alături și stinse lanterna. Liniile de forță dintre sensurile secrete al cuvintelor prezente în text  – dar și metafora piratului ducând ocheanul (obligatoriu) la orbita goală – continuară să-i joace pe dinaintea ochilor ca tot atâtea sârme înroșite în foc, momindu-l să descopere misterele ce se ascundeau în spatele lor.

Amintiri vechi îl cotropiră, trimițându-l înapoi în timp. Surâse cerului spuzit de stele.

Din lumea fascinantă a formelor geometrice, regulate și neregulate, făcuse parte încă dinainte să vorbească. În nici un caz nu fusese un copil pe care să-l treci cu vederea. La grădiniță, cum prindea o clipă de neatenție din partea educatoarelor lua toate jocurile de puzzle pe care putea să pună mâna și le vărsa la un loc, amestecându-le cât ai clipi din ochi unele cu altele.

Mai departe era rutină, atât pentru el, cât și pentru cadrele didactice. În funcție de dimensiunea dezastrului, urmau câteva ore, uneori chiar și o zi întreagă, în care nimeni nu îl bătea la cap, lăsându-l, întocmai ca pe o versiune masculină și antisocială a Cenușăresei, să separe piesele fiecărui joc în cutia lui.

Călin Făuraru se așeză cu picioarele încrucișate sub el, scoțând din buzunarul pantalonilor o pastilă de mescalină presată în casă, și începu să se joace cu ea, trecând-o dintr-o mână în cealaltă. Îi venea greu să se decidă. Pe de o parte și-ar fi dorit să-și păstreze mintea lucidă, iar pe de alta simțea nevoia plusului de inspirație pe care i l-ar fi adus puternicul drog halucinogen. Ridică din umeri, măcină comprimatul între dinți până când se transforma în pulbere, apoi înghiți.

Gustul amar și mirosul de pământ îi invadă simțurile, amorțindu-i-le. Linii strălucitoare luară naștere între stelele de pe cer, țesând siluete fantomatice. Aici o balerină făcând piruete pe capacul unei cutii muzicale, mai încolo o inimă bătând ritmul unui quasar nevăzut, iar către orizont, surprins în plin galop, un inorog cu coama răsfirată în vânt.

O adiere de vânt îi traversă chipul, aducându-i un moment de claritate de precizia unui vârf de ac. Călin Făuraru lovi cu pumnul strâns în pământ. Vorbele ceasornicarului, Ce vrei tu se obține cu de două ori plus, așa să știi. Minusul n-are ce căuta, căpătau dintr-o dată o nouă semnificație.

Lumină cablurile de alimentare cu lanterna și izbucni în râs. Dăduse la pedale ca prostul în loc să asculte de sfaturile santinelei, proprietarul radioului, în atelierul căruia ajunsese urmând indicațiile unui text similar cu cel care îl adusese aici. Greșise. Dintre toți oamenii, ceasornicarul trebuie că știa cel mai bine cum funcționează aparatul.

Călin Făuraru luă din rucsac un pumnal de ceremonie cu lama din oțel de Damasc, al cărui preț se ridicase la peste treizeci de mii de dolari. Îl cântări în palmă, simțindu-i greutatea. Ca și edițiile princeps pe care le băgase în tocătorul de hârtie, dornic să găsească acel fragment rupt din context care să-i indice drumul către locul de unde porniseră toate, cheltuiala în sine nu contase. Era, după toate considerentele, un om bogat. Ajungea să privească într-un pumn de panglici luate din rezervorul tocătorului, să aplice pe forma lui neregulată un număr oarecare de iterații de calcul diferențial volumetric, să pondereze apoi rezultatele obținute cu energia existentă în cuvintele întrezărite, și totul devenea clar. Mai trebuia doar să vândă sau să cumpere acțiuni la bursă, după caz. Niciodată nu se înșelase procedând astfel, investițiile lui, aparent fără nici o logică, reușind să-i facă chiar și pe cei mai experimentați brokeri să se simtă inconfortabil.

Privirea îi urcă spre bolta cerească. Unicornul era încă acolo, pulverizând stele și galaxii sub copitele lui.

– De două ori plus și niciodată minus, șopti el, ridicând brațul către cer. De niciunde, întorcându-se parcă din înălțimile înghețate ale cosmosului, un singur puf de păpădie i se așeză în palmă.

Dintr-o dată, înțelese ce avea de făcut.

La lumina lanternei, deconectă cablul negru de la borna aparatului de radio, punându-l în locul lui pe cel roșu. Două plusuri și nici un minus, mai trebuia doar să le alimenteze corespunzător. Un zâmbet extatic, ca atunci când îl văzuse pentru prima dată pe Dumnezeu într-o derivată parțială, îi mângâie chipul.

Călin Făuraru atinse lama pumnalului, întorcând-o pe ambele fețe. Luna, de felul ei o mare iubitoare de arme albe – pentru că una este să te oglindești în tăișul unui pumnal pe cale să găsească inima cuiva, și cu totul altceva să cazi fără noimă pe patul din carbon al unei puști-mitralieră – aruncă cât colo iașmacul de nori și se aplecă să privească.

Cu degetele mâinii stângi, Călin Făuraru găsi coasta aflată imediat sub inimă; inspira adânc, apoi trase rapid lama pumnalului prin carne, o dată prin spațiul intercostal de deasupra și a doua oară prin cel de dedesubt. Sângele țâșni abundent, năclăindu-i pieptul.

– De două ori plus și niciodată minus, repetă, înfigându-și în rană clemele metalice. Simțind mirosul prăzii, crocodilii din aramă mușcară din osul coastei, smulgând un geamăt bărbatului.

Trecuse un sfert de oră, apoi încă unul, când în sfârșit ochiul magic al aparatului se aprinse, îngustându-se la dimensiunea unui vârf de ac. Un post de radio fusese găsit.

– Ajutor, bâigui Călin Făuraru. Mâinile îi tremurau din cauza șocului și a pierderii de sânge. Nu ne lăsați așa. Este atât de mult rău în lume…, mai apucă el să șoptească, apoi capul îi căzu în piept, iar ochii i se închiseră.

Alături, difuzorul aparatului de radio porni să pârâie, acoperind zgomotul molcom de copite.

#

Un miros de tutun aromat gâdilă nările lui Călin Făuraru. Pe bâjbâite, dădu să stingă țigara, apoi își aduse aminte că se lăsase de fumat în urmă cu mai bine de cinci ani. Schiță gestul de a deschide un ochi, dar un sentiment de sfârșeală combinat cu o cruntă durere de cap îl făcu să renunțe.

– Hei, trezește-te. Nu e timp de moțăială, rosti o voce de bariton.

Trebuie să fie o persoană căreia îi place să vorbească cu emfază, chicoti în sinea lui Călin Făuraru, ascultând fâlfâitul sonor în care se terminau cuvintele interlocutorului său nevăzut. Deschise ochii.

Sau cineva cu buze foarte mari, articulă el cu greutate, privind cu gura căscată la unicornul care stătea în șezut la nici un metru distanță, trăgând tacticos dintr-o țigară de foi. Tremurând, puse un cot în pământ cu gândul să se ridice în picioare.

– Ia-o încet să nu-ți rupi firele, necheză inorogul, lansând un rotocol de fum mare cât o farfurie. Scutură scrumul dintr-o bătaie de copită, pe chipul prelung întipărindu-i-se o expresie de iritare:

– Odată ajunge, că n-am nici cea mai mică intenție s-o iau de la capăt cu boceala. Îmi ești și așa suficient de îndatorat.

Călin Făuraru scutură din cap, uitându-se fără să priceapă la cablurile care îi ieșeau din piept. Nici urmă de rană. Carnea se închisese perfect, ascunzând sub ea crocodilii de prindere.

– Mă tem că nu înțeleg, bolborosi el. Își trecu mâna peste frunte, fără să înțeleagă ce i se întâmplă. Se uita în ochii lui Dumnezeu – serios, un cal, fie el și cu corn? – sau era victima unei farse gigantice?

Făptura își dădu ochii peste cap, ceva apropiat de expresia citadinului obligat să-i explice pentru a zecea oara rudei de la țară despre cum să folosească interfonul de la intrare.

– Dacă nu ți-ai dat singur seama, sunt inorog, se stropși calul, bătând cu copita în cornul din frunte. Antrenat de vibrații, un puf de scrum îi căzu în coamă și rămase acolo. Adăugă, continuând să gesticuleze larg:

– Iar ca orice inorog, lacrimile mele vindecă absolut orice. Capisce? Trase cu buzele răsfrânte din țigară, așteptând reacția interlocutorului.

– Îmi pare rău dacă a trebuit să plângeți pentru mine, îngăimă Călin Făuraru, atingând cu teamă cablurile care ieșeau din el.

– Mă rog, oftă inorogul pe un ton nu tocmai trist, imaginea fratelui meu mai mic lovind înnebunit aerul când cu picioarele dinapoi, când cu cele din față – asta după ce i-am schimbat pudra de corp cu praf de scărpinat – nu încetează să-și facă efectul.

– Vă face să plângeți? mormăi Călin Făuraru, numai ca să zică ceva.

– Din contră, băiete, necheză inorogul, râd cu lacrimi de fiecare dată când îmi amintesc.

Stinse sub copită chiștocul țigării, făcându-l să intre câțiva centimetri în pământ. Se ridică în picioare, vânturându-și coama.

– Acum, că m-ai chemat, ia-ți hudubaia și hai să mergem, spuse inorogul, arătând către radioul ce continua să funcționeze.

Călin Făuraru se uită la cablurile ce ieșeau din pieptul lui, apoi la aparatul în care intrau.

– Încotro? murmură el.

– Prin lume, nu? rânji calul, tropăind pe loc.

Ochii lui Călin Făuraru prinseră viață, devenind ca două mărgele fără astâmpăr.

– Da, să mergem, se însufleți el.

Sări în picioare, cu vocea gâtuită de emoție:

– Să nu mai pierdem nici o clipă. Atâtea bătălii în numele binelui ne așteaptă! Cine ne-ar mai putea sta în cale având magia alături?

Inorogul plesni din coadă, scurmând pământul cu copita. Într-un târziu, murmură încetișor:

– Știi, puștiule, poate n-ar fi stricat să te fi documentat puțin despre teoria echilibrului universal înainte să mă chemi. Pentru că, vezi tu, așa cum un corp luminat lasă întotdeauna o umbră în urma lui, așa nu poți avea bine fără rău. Tăcu preț de câteva secunde, apoi reluă în șoaptă:

– Iar când binele pe care îl introduci într-un sistem aflat până atunci în echilibru este cel suprem, nu-ți rămâne decât să te întrebi cum arată umbra lui, nu-i așa?

La pas, trecu pe lângă Călin Făuraru, obligându-l să se întoarcă.

– Fă cunoștință cu noii noștri tovarășii de drum, murmură el. Vom fi împreună mult timp de acum înainte.

Bărbatul simți cum îi îngheață respirația în piept. Ceva rău, ceva foarte rău, stătea pe cale să se întâmple. Patru cai negri, cu ochii precum bucățile de jar, treceau în galop pe lângă ei, strivind iarba în goana lor turbată.

– Apocalipsa? bâigui Călin Făuraru, întorcându-și privirea de la vălătucii de fum care le ieșeau pe nări cailor.

Doar tăcerea și cerul împânzit de stele răspunse întrebării lui.

SFÂRȘIT

Image taken from www.deviantart.com

Pentru Lavinica, cadou de Crăciun în 2015, cu drag! :)

Thanks for rating this! Now tell the world how you feel - .
Cum ți s-a părut această povestire?
  • Emoționantă
  • Fascinantă
  • Amuzantă
  • Plictisitoare
  • Tristă
  • Enervantă
Share with your friends










Submit