A fost odată ca niciodată un oraș de munte. Locuitorii lui, niște oameni cu înfățișarea aspră și idei fixe, au hotărât ca spiritul montan să fie prezent în toate aspectele vieții lor. Casele și le-au construit în pantă, distribuind camerele în așa fel încât efectul să fie maxim. Dacă voiai să ajungi din sufragerie în bucătărie, aveai nevoie de bocanci cu colțari. Din baie în dormitor, de cordelină cu fir de oțel și pitoane fixate în pereți – de unde succesul de care se bucurau oalele de noapte. Din fontă, imitând căldarea Vezuviului, ele se aliniau cu identitatea generală, făcându-i fericiți pe suferinzii de stomac și de prostată, care astfel nu mai erau obligați să doarmă cu pioletul sub pernă în eventualitatea unei necesități nocturne.

Viața locuitorilor din Irimiaburg se desfășura într-un spațiu delimitat de două coordonate fizice: fostul castel, transformat între timp în sediul Administrației Financiare locale, și un gard coșcovit, declarat, nu se știe din ce motiv, monument național și prezervat ca atare. Între aceste două repere geografice, de sus și de jos, își desfășura activitatea între orele șapte dimineața și cinci după-amiaza Ion Botloagă, oracolul local.

Timp de zece ore, încălțat doar cu o cizmă – celălalt picior rămânându-i desculț – Botloagă, un bărbat încărunțit al cărui păr stătea zburlit precum spinii unui arici urmărind un film de groază cu fachiri, urca zilnic strada principală rostogolind înaintea lui un cauciuc dezafectat de tractor. În funcție de urmele lăsate în praful drumului, localnicii își dădeau cu părerea dacă va veni sau nu grindină, cine cu cine se va căsători, cât va fi cursul valutar și alte aspecte de uz gospodăresc.

Reacțiile localnicilor la adresa oracolului lor erau împărțite. Unii îl așteptau doar ca să-l vadă împingând la anvelopa în care se opintea aidoma unui Sisif camionagiu. Alții, mai superstițioși, îi pregăteau la jumătatea drumului către vârf un ciubăr cu apă rece, ca aibă unde să-și spele piciorul neîncălțat. Ceilalți îl ignorau pur și simplu. Ce oracol este acela care nu dispune de un birou de relații cu publicul unde cetățenii să poată scrie în oracolul oracolului pildele de înțelepciune învățate pe de rost de la bunicii lor nostalgici: “Băiatul fără gagică e ca lampa fără sticlă, iar fata fără gagic e ca grâul fără spic”, urmat de “Nu iubi un fotbalist, k e lucru foarte trist. Când e dragostea mai mare, are meci în deplasare”.

Ion Botloagă, adevărat, nu avea o echipă de PR și nici oracolul oracolului (un fel de condică romanțată de sugestii și reclamații), dar avea un vis: să poată urca, din numai două salturi, până hăt în vârful muntelui. Călare pe anvelopa lui, se vedea aruncat până în înaltul cerului de o praștie-catapultă, lovind strada principală cam prin dreptul ciuberelor cu apă rece, de unde să ricoșeze, strigând Geronimoooo din fundul plămânilor, ca un Münchhausen de Danubiana, reșapat și pus pe șotii. Să zboare până în poarta Administrației Financiare, la doamna Eleonora Rotofeiu, inspector de rezistența metalelor și expertă în metalurgie monetară, secția tunuri cu blazon.

Așa cum te-ai aștepta într-o poveste absurdă, doamna Eleonora Rotofeiu era o femeie… rotofeie care își purtă părul strâns în cozi. De mătură. Rigorile serviciului, deh. Trebuind să facă față cam aceleiași cantități de plictiseală ca în cazul lui Prâslea și al merelor de aur, doamna inspector s-a văzut la un moment dat nevoită să scoată cozile de la două mături, pe care apoi le-a fixat cu șuruburi de podea.

Ce n-a luat în calcul, însă, doamna inspector Eleonora Rotofeiu când a poziționat sistemul anti-ațipire, a fost poziția scaunului cu trei picioare, model Pescarul Amator, producție 1972, pus la dispoziție întru folosire de către cei din guvern. Din cauza nealinierii dintre pupitrul școlar ce-i servea de birou, deja menționatul scăunel de dat la pește, și cozile de mătură înfipte în podea precum buturile unei porți de rugby, Eleonora Rotofeiu s-a trezit că îi poate privi doar cu coada ochiului pe solicitanții ce-i treceau pragul.

– E bine, doamnă? întrebau ei, așteptând verdictul specialistului.

– Perfect, răspundea doamna Rotofeiu, punându-și semnătura, uneori pe actul în cauză, alteori, din cauza poziției chinuite în care stătea, doar pe melamina mesei. Noroc că Irimiaburg fusese declarat cu cinci ani în urmă o zonă liberă de orice impozitare.

Ora cinci după-amiaza. O nouă zi de muncă stătea să se încheie. Ion Botloagă își clăti pentru ultima dată piciorul descălțat în ciubărul de apă, acum caldă și mocirloasă. Din locul în care se afla, putea vedea stâlpul de care își va lega anvelopa pe timpul nopții. Încă puțin și se va putea odihni în compania unei sticle de bere rece.

Eleonora Rotofeiu deșurubă cozile de mătură din podea, luând câte una sub fiecare braț. Bondoacă, pufăind și pășind apăsat pe toată talpa, seamănă cu un cuirasat terestru chemat să pacifice o zonă fierbinte. Trase ușa după ea, neobosindu-se s-o încuie în vreun fel. Scăunelul de pescar, alături de ștampila purtând inscripția NECONFIDENȚIAL, rămaseră vigilenți în ariergardă. Luna avea să răsară în curând.

Seara se lasă peste Irimiaburg, micșorând ochii localnicilor, făcându-i să-și pregătească pioleții, cordelinele și bocancii pentru somn. Că nu se știe când e nevoie de un pahar de apă sau de o pătură în plus.

SFÂRȘIT

Image taken from www.deviantart.com