În mall-ul bucureștean aflat pe drumul către aeroport, acele ceasurilor stăteau gata să-și împartă cadranele-suport în două jumătăți egale. Ora șase se apropia târâș-grăbiși, animând atmosfera odată cu sosirea ei.

O zi obișnuită de lucru, cu nimic diferită de cele de dinaintea ei, tocmai se termina, scoțând afară din birourile răcorite artificial mii de corporatiști frânți de oboseală și stres. Apatici sau explodând de adrenalină, în grupuri gălăgioase sau singuratici, ei umpleau parcările subterane și supraterane, pregătiți să ia cu asalt templele civilizației moderne. Se grăbeau. Mai erau doar câteva ore până când somnul avea să-i bage cu forța între așternuturi. Cu mic, cu mare, intenționau să profite la maximum de acest timp scurt.

În fața magazinului Cinnabon, un bărbat își muta absent greutatea de pe un picior pe altul. Rucsacul îi atârna greu pe umăr, sporindu-i starea de oboseală. Înaintea lui, o doamna corpolentă gesticula cu grația unui pinguin încăpățânându-se să meargă împotriva vântului, mustrând-o cu răceală pe vânzătoare:

– Te rog să nu mă întrerupi, drăguțo, pentru că n-ai dreptate, rosti ea ridicând un deget în aer. Îți zic, aceste rulouri nu sunt nici pe departe proaspete așa cum vă lăudați, ci reîncălzite la microunde!

Clienta arțăgoasă își depărtă buzele rujate abundent, arătând către un melc din foietaj glazurat. Unghiile îi sunt roșii, oglindind rana sângerie a buzelor subțiri. Graseiă afectat, luându-i pe ceilalți cumpărători drept martori:

– Ajunge să te uiți la cum stă aluatul, asta desigurh, dacă ai copt în viața ta vrheodată unul, pentru a-ți da seama de înșelătorie, aruncă ea în direcția unei tinere care o studia cu un aer plictisit. Te rhog să îl chemi – da, drăguțo, acum, sau ai impresia că am de gând să stau până mâine aici? – pe șeful tău. Sunt curhioasă cum ajungeți să vă bateți în asemenea hal joc de clienții voștrhi. Vă învață la trhainingul de induction sau o faceți cu de la voi putere…

Bărbatul își trecu mâna prin păr și închise ochii. Se simțea obosit, azi parcă mai rău ca niciodată. Oftă. Avea toate motivele să se simtă astfel. Se împlineau patruzeci de ani de când fusese trimis cu forța să trăiască printre aceste ființe gălăgioase. Spre deosebire de ceilalți deținuți cu pedepse mai ușoare, el fusese obligat s-o ia de la început. Scutecele, suptul la sân, durerile pricinuite de apariția dinților de lapte…

Alungat de imagini necunoscute în acest colț de galaxie, tonul certăreț al grăsanei se transformă încetul cu încetul într-un zumzet îndepărtat. Vorbe fără sens aparținând unei specii tolerate doar pentru abilitatea de-a adăposti în rândurile ei pe criminalii cei mai periculoși.

În aceeași clipă, pe partea întunecată a Lunii, ultimul avanpost secret al Eternei Alianțe Galactice a Planetelor Libere și Coloniilor Penitenciare (EAGPLC), sosi prin subspațiu un mesaj automatizat. Sibral Onoc, deținut politic ale cărui vederi radicale îl recomandaseră pentru o fortuită, dar necesară, perioadă pe una dintre cele mai îndepărtate colonii penitenciare ale alianței, era pus în libertate.

Învârtite de mesajul primit, rotițele sistemului corecțional începură să funcționeze.

În hala amenajată sub suprafața bătută de meteoriți a Lunii, unul dintre nenumăratele becuri aflate pe panoul de control al deținuților trecu din roșu în verde, apoi se stinse cu totul. Condamnarea lui Sibral luase sfârșit; era liber să plece unde voia. Putea rămâne pe loc sau putea să plece la capătul opus al Universului. Alese capătul opus fără să se gândească de două ori.

Rămas fără ocupant, trupul bărbatului se comportă precum o marionetă a cărui păpușar ațipește în timpul spectacolului. Picioarele i se împleticiră, făcându-l să se sprijine de vitrina magazinului de dulciuri. Încă o clipă și s-ar fi prăbușit la podea.

Și ar fi făcut-o dacă planurile Alianței Galactice nu s-ar fi întâmplat să fie altele. La ce bun să te chinui să transformi un nativ al planetei într-o celulă de închisoare, lucru deloc simplu, de altfel, chiar și pentru inginerii puternicului imperiu, când ai deja unul gata pregătit? Folosit, ce-i drept, dar încă bun pentru încarcerarea unui condamnat beneficiind de o sentință mai ușoară.

Cum ar fi Kadu, renumit poet, dar la fel de bine chefliu învederat și farsor incorijibil, căruia mai marii alianței se deciseseră să-i aplice în sfârșit o lecție binemeritată. Există, sau cel puțin ar trebui să existe, își spuneau ei nemulțumiți, o limită în toate. O stea transformată în supernovă doar pentru a sărbători victoria echipei favorite era ceva ce nu putea fi trecut cu vederea, nici chiar unui geniu precum Kadu.

– Cu ce vă putem servi, domnule? întoarse vânzătoarea capul, reușind să se elibereze de certăreața clientă.

Bărbatul în cămașă cadrilată, acum gazdă și totodată temnicerul lui Kadu pentru următorii douăzeci de ani, ridică buimac privirea. Augmentată de structura telepatică a condamnatului, mintea gazdei fu asaltată de vocile și efluviile mentale ale celor aflați în imediata apropiere.

– Hai c-am trăit s-o văd și p-asta, îi răsună în auz un glas necultivat exultând de o îndreptățită scârbă civică, pantaloni scurți mai decupați între picioare decât chiloții de baie!

Confuz, Kadu întoarse capul în direcția vocii. La câțiva metri mai încolo doi nativi comunicau între ei cu voce scăzută. Oh, nu, suspină în sinea lui. Închise ochii. Diferențele anatomice dintre cele două exemplare îi confirmau cele mai negre presimțiri. Îl aruncaseră dincolo de marginea imperiului, printre barbari. Dintre toate locurile unde l-ar fi putut trimite pentru a-și ispăși pedeapsa, acesta era cel mai rău. Nu exista ființă rațională pe tot cuprinsul alianței căreia să nu-i fie cunoscută fiziologia șubredă și apetitul pentru distrugere caracteristic speciei care popula această planetă.

– Ascultă-mă ce-ți zic, un pic mai decupați de atât și ajungeau cu vedere la bunătate. Să n-am parte dacă te mint! hohoti același nativ, un individ cu mâini lungi și păroase. Cel de-al doilea, o apariție firavă și cocoșată, îi ținu isonul, cârtind subțirel cu glas de femelă.

Kadu își cuprinse cu palmele capul, astupându-și urechile. În zadar, umbrele mentale ale ideilor exprimate cu voce tare îl ajunseră din urmă:

– Unul vechi, mi-am adus aminte de el de la chiloții boarfei de trecu mai devreme pe lângă noi, dar eu tot ți-l zic, cotcodăci cea dintâi voce. Știi ce păsărică zboară cel mai sus?

– Vulturul? sări nativul femelă, dornică să fie pe plac.

– Hai că ești proastă, izbucni în râs cel dintâi. Auzi la ea, vulturul!

– Dar cine, atunci? mormăi brusc prost dispusă femela.

– Păsărica stewardesei, cine alta? hohoti posesorul primei voci, plescăindu-și încântat șlapii din plastic cu care era încălțat.

Străfulgerat de un nesperat puseu de entuziasm – dacă până la urmă nativii acestei planete descoperiseră simbioza cu alte specii, perioada printre ei s-ar fi putut dovedi una chiar folositoare – Kadu își extinse mintea în căutarea acestor preotese ale înfrățirii cu natura despre care acum auzea pentru prima dată, însă oricât de atent cercetă exemplarele găsite nu fu în stare să identifice vreo urmă de simbioză aviară, de orice fel ar fi fost ea.

– Vă rog, domnule, cu ce anume vă pot servi? reluă agasată vânzătoarea. Brusc, tinerei femei îi veni să urle cât o țineau plămânii. Doi nebuni, unul după altul, era prea mult pentru o singură zi. Trase aer în piept, pregătită să-i zică vreo două apucatului care își ținea capul de parcă ar fi stat să-i explodeze, însă în ultima clipă se abținu. Chiria nu se plătea de una singură, la fel nici taxele la facultate. Pe buze îi înflori un zâmbet profesional, invitându-l pe bărbatul de dinaintea ei să-și întoarcă atenția către ea.

La peste trei sute de milioane de kilometri depărtare, în camera de control aflată pe Lună, sistemul de control al deținuților termină de calibrat setul de unde cerebrale necesare strunirii noului condamnat. Un bec pâlpâi de câteva ori pe un panou de monitorizare, apoi se stabiliză, rămânând așa.

Pe Pământ, Kadu își simți puterile telepatice părăsindu-l. Disperat să se reconecteze cu realitatea înconjurătoare, se repezi asupra simțurilor gazdei, devenind una cu ea. Trupul încă tânăr, deși angajat într-o luptă inegală, se lăsă în cele din urmă acaparat, dar nu fără să-și posede înapoi invadatorul. Nevoi necunoscute până atunci mușcară din Kadu, coborându-l cu arsura lor printre pământeni. Realiză că îi este sete și că îl dor picioarele.

O mână cu degete lungi și unghii ovale i se așeză pe braț, făcându-l să tresară. O senzație intensă de bine i se revărsă în corp, încălzindu-l pe interior. Kadu se trezi zâmbind. Parcă toți telepații din galaxie s-ar fi înțeles între ei pentru a-i transmite deodată gândurile lor bune.

– S-a întâmplat ceva? murmură o voce în ale cărei inflexiuni se putea citi îngrijorarea. Kadu își ridică privirea, pierzându-se cu totul – și definitiv – în expresia a doi ochi căprui ce îl priveau cercetători.

– Da, ceva bun, zâmbi el. Mai bine de atât nici că se putea.

Kadu rămase tăcut preț de o clipă, aspirând ca un burete uscat sentimentul de apartenență reciprocă imprimat de atingerea însoțitoarei lui. Era tot ce își dorise vreodată. Pe lângă emoțiile care îi asaltau spiritul îmbătrânit de timp și măcinat de plictiseală, explozia unei supernove îi apărea ca un simplu fapt banal.

Surâse unghiilor așezate pe cotul lui, lăsându-și mintea să răscolească printre amintirile lăsate în urma lui de către Sibral. Când fu sigur că a găsit ce căuta, spuse:

– Două rulouri cu scorțișoară și două cafele, vă rog. Și mai ales, nu vă grăbiți, zâmbi el, observând mișcările repezite ale vânzătoarei, timpul își pierde aspectul finit de îndată ce accepți să i te predai.

Sfârșit

Image taken from www.deviantart.com