Oricine i-ar fi spus lui Florian Alexe că lumea pe care o știa el, gemând de corupție și nedreptăți, avea să ia sfârșit în mai puțin de un de an, ar fi fost luat drept nebun și dat pe ușă afară fără prea multe menajamente. Într-o societate în care bogații erau tot mai puternici, iar săracii deveneau tot mai subțiri în visuri și idealuri, până și simplul crez că lucrurile ar putea sta altfel părea unul desprins dintr-o operă bufă.

Și așa ar fi stat lucrurile până la sfârșitul timpurilor dacă Florian Alexe, colecționar împătimit de antichități, n-ar fi achiziționat din Centrul Vechi un ceainic, o rablă din bronz despre care nimeni n-ar fi putut spune că fusese rătăcit de însăși Hecate, zeița vrăjitoriei și a plantelor otrăvitoare, într-o noapte de orgie ce a făcut să se cutremure pantele muntelui Olimp.

Atentie, acest text reprezintă doar un fragment din povestirea cu același nume din volumul intitulat Povestiri de la marginea realității

S-a întâmplat însă ca Alexe, tocmai întors acasă cu așa-zisul ceainic – la cât de groși îi erau pereții și la cât de puțină apă încăpea în el, aducea mai mult a ghioagă cu mâner decât a ceainic – să sufere de ulcer. Până aici, nimic spectaculos, găurile în stomac datorate stresului zilnic fiind un soi de bornă kilometrică a acelor timpuri. Totuși, când te apucă să ți-l tratezi cu ceai de mătrăgună, planta preferată a sus-menționatei zeițe, lucrurile tind s-o ia razna.

În bucătăria apartamentului de două camere în care locuia, Alexe trase de pe foc ceainicul din bronz și își turnă o ceașcă din lichidul întunecat, din care gustă sorbind cu zgomot.

Bleah, se strâmbă el, bani aruncați degeaba. Să mai zică cineva că leacurile băbești sunt bune la ceva, mormăi el, înghițind cu greu licoarea cu gust ierbos. Pe figura prelungă ca un cui, suferința arsurilor de stomac își puse amprenta, făcându-l să se strâmbe de durere. Alexe se sprijini de marginea ferestrei, presându-și coșul pieptului cu palmele.

Florian Alexe, cel ce va sta la baza prăbușirii imperiilor financiare oculte și al organizațiilor teroriste, era un bărbat înalt și slab care, indiferent cum s-ar fi îmbrăcat, lăsa impresia că e de căpătat, că răposatul de unde îi veneau hainele fusese fie mai scund, fie mai gras. Fire mai curând retrasă, era un timid, impresie accentuată de un defect al oaselor gâtului care îl făcea să vorbească spre umăr, ca și cum ar fi avut tot timpul de împărtășit cine știe ce secret rușinos interlocutorului său.

Până la urmă, tot cu o linguriță de bicarbonat de sodiu o rezolv, oftă el cu gândul la borcanul păstrat special pentru situațiile de urgență. Nepăsător la sfaturile doctorilor de a renunța la bicarbonat (a cărui utilizare excesivă cică ar putea duce la apariția pietrelor la rinichi), Alexe continua să mai ia o lingură, două, atunci când senzația de arsură din stomac devenea de nesuportat.

Se întoarse pe călcâie, cu gândul să meargă până în cămară.

Ia te uită, mormăi el, uitându-se chiorâș la masa din bucătărie în centrul căreia trona borcanul de bicarbonat, habar n-aveam că l-am adus din debara. Făcu o pauză, dând ocol pe departe mesei; ceva nu era în ordine. Oricât ar fi încercat să-și reamintească, nu se putea plasa în contextul cămăruței mirosind a semi-întuneric, a cafea și a fructe, unde își ținea articolele de băcănie; cel puțin, nu în după-amiaza aceea.

Ca să se asigure, deschise ușa cămării.

Măi să fie, fluieră el printre dinți la vederea locului unde ar fi trebuit să se afle borcanul, sau eu m-am prostit sau această casă a devenit brusc bântuită. Agasat, își flutură mâna prin aer. Suficient de ateu încât să pară habotnic în necredința lui, gândul în sine îl făcu să rânjească. Să sperăm, mormăi închizând ușa în urma lui, că fantoma care s-a aciuat printre borcanele de zacuscă de la mama și pungile de chips-uri rezervate meciurilor la televizor nu are un simț al umorului prea dezvoltat. Oricât de amuzant ar fi – de principiu, zic – să-ți schimbe cineva zahărul cu sarea și hârtia de la budă cu glaspapir grunjos, recunosc că m-ar deranja să trăiesc astfel.

Călcând apăsat, se reîntoarse în bucătărie. Și totuși, cum de-a ajuns borcanul pe masă? mârâi Alexe turnându-și într-un pahar două lingurițe de bicarbonat și ceva apă deasupra. Cu paharul în mână, ținându-l de parcă ar fi fost șampanie adevărată și nu cauza viitoare a unui râgâit suficient de lung pentru a-l umple de ciudă pe însuși Tarzan, își reluă locul de la fereastră.

Pe o vreme ca asta, ar merge bine o partidă de șah, mormăi el lipindu-și fruntea de sticla rece a geamului. Afară era o sâmbătă mohorâtă de toamnă, întreg universul părând că mustește de apă.

Nu apucă să-și termine gândul că un trosnet înfundat răsună în spatele lui, urmat de un curent de aer rece. E cutremur, se dărâmă casa? se alarmă Alexe, întorcându-se în direcția zgomotului. În mijlocul sufrageriei, exact în locul unde ar fi plasat-o el dacă s-ar fi gândit să-și cumpere una, stătea o masă de șah cu scaune de o parte și de cealaltă.

Faptul în sine, deși extraordinar, nu-l tulbură foarte tare. Deși ateu, el nu excludea existența magiei. Încă din copilărie, în timp ce prietenii lui de joacă se grăbeau să încheie vârsta dinților de lapte mândri de descoperirea lor că Moș Crăciun nu există, băietanul – apoi adultul – Florian Alexe își păstrase neștirbită credința că undeva trebuie să existe o poartă către tărâmul poveștilor. Nu se putea ca toate acele istorisiri să fie doar simple născociri. Iar că veni vorba de povești…

Capul i se întoarse ca smucit de o sfoară către ceainicul rămas pe masa din bucătărie. Făcând în ciudă luminii cenușii de afară, bronzul coclit de ani strălucea învăluit într-un nimb de raze coborâte parcă direct din „O mie și una de nopți”…

Găsiți varianta completă a acestei povestiri în cadrul volumului intitulat Povestiri de la marginea realității

Image taken from www.deviantart.com