Laurențiu Taraș roti foaia de hârtie din fața lui, aranjând-o paralel cu marginea mesei. Mișcările îi erau lente, expresia chipului plictisită. Ar fi trebuit să ia pixul și să scrie în capul paginii: “Ce am aflat săptămâna aceasta nou despre mine”, dar coala se încăpățâna să rămână albă, întocmai precum trecutul său.

– Promite-mi că nu vei lăsa nici o săptămână să treacă fără să scrii în jurnal, au fost vorbele cu care l-a condus către ieșire psihiatrul care preluase cazul lui.

– Vă promit, domnule doctor, ăăă, Răzvane, se corectase Taraș observând expresia de nemulțumire întipărită pe chipul colțuros al psihiatrului. De modă nouă, adept al ideii că între medic și pacient trebuie să existe un grad consistent de apropiere, el insista ca pacienții să-i spună pe numele mic.

Bărbatul se lăsă pe spătarul canapelei. Pe masă, un dosar cu coperți din carton tare adăpostea un teanc de coli veline scrise lăbărțat. Fără să știe motivul – așa cum nu știa de ce îi plăceau ouăle ochiuri, dar nu suporta omleta (i se făcea greață doar când îi simțea mirosul) – Taraș ura caietele, în special pe cele de matematică. Era suficient să privească toată acea încrengătură de pătrățele, de linii intersectându-se la infinit, pagină după pagină, încât să-i vină rău de la stomac. Să scrie pe foi albe pe care apoi să le îndosarieze, a fost singura cale prin care și-a putut ține promisiunea făcută psihiatrului.

Prinse colțurile colii, aducându-le către mijloc și spuse peste umăr cu voce tare:

– Îmi pare rău, Răzvane, dar atât tu, cât și metoda ta, ați dat-o de gard mai tare decât un teuton îmbrăcat în armură și coif. Pufni în râs, continuând să imprime foii o alură de deltaplan:

– Da, recunosc, nu e cea mai strălucită metaforă pe care o puteam găsi. Habar n-am de unde mi-a venit. Din vreo carte, probabil.

Corectă un pliu defectuos făcut, apoi continuă:

– Oi fi tu băiat deștept, nu zic nu, ai diplome, parafă și cabinet, dar în cazul meu să știi că n-ai nimerit-o. Degeaba am îndoit un an de zile la origami până mi s-a lungit gâtul ca la cocori – că doar-doar mi se vor activa nu’ș ce amintiri din copilărie – și am scrijelit în jurnal despre progrese inexistente, că tot nu știu azi despre mine mai multe decât știam atunci când m-am apucat.

Își privi o clipă opera, întorcând-o pe toate părțile. Potrivi aripile deltaplanului să fie la același nivel și aprecie din ochi lungimea încăperii.

– Cine știe, spuse el în șoaptă, poate a venit vremea să mă obișnuiesc cu ideea că am treizeci de ani și șase de ani… Oftă adânc.

– … acte pe numele de Laurențiu Taraș și bani gheață cât să-mi ajungă pentru o viață de huzur, dar că în afara firmei de avocați prin care cică am închiriat casa în care locuiesc, nimeni n-a auzit vreodată de mine.

Atentie, acest text reprezintă doar un fragment din cartea cu același nume publicată în colecția Tempus Fugit. Puteți achiziționa varianta completă la prețul de 2,99 RON de pe Google Play.

Prinse de sub aripi avionul, suflă o dată asupra lui, apoi îl proiectă prin aer cu o mișcare lentă a brațului. În aceeași clipă, încăperea se umplu de un sunet ascuțit.

– Căcat dintre bucile lui Hercule, ce-i asta? strigă Taraș. Deși habar nu avea cine este – în urmă cu un an de zile se trezise în aceeași cameră unde se afla acum, fără să aibă nici cel mai mic habar cum a ajuns acolo sau cine este – vocabularul îi era plin de înjurături colorate pe care nu reținea să le fi învățat vreodată.

Zgomotul crescu în intensitate, înfigându-i-se în creier precum un burghiu într-un zid de cretă. Bărbatul își astupă urechile cu palmele. Apoi, la fel de brusc cum începuse, sunetul se opri.

– Uite așa moare omul de nevinovat în casa lui, mormăi Taraș căscând gura. Auzul îi reveni cu un pocnet, făcându-l conștient de liniștea din încăpere. Scutură din cap, privind confuz în jurul lui.

– Asta-i o freză de beton; probabil își pune vreunul aer condiționat, bodogăni el. Ochii îi măturară încăperea, incapabili să se focalizeze asupra vreunui obiect anume.

Atunci îl văzu.

– Ha? exclamă el. Ochii i se măriră, făcându-l să semene cu un personaj dintr-un film mut. În mijlocul camerei, oprit parcă de o mână nevăzută în zbor, avionul rămăsese încremenit în aer.

Taraș clipi de câteva ori. Simțea în fiecare fibră a trupului că un lucru grav se întâmplase sau era pe cale să se întâmple. Își trecu mâna prin buclele negre ce îi dădeau alura unui spadasin francez. Ca întotdeauna după accident când ceva neobișnuit i se întâmpla, făcu apel la puținul pe care și-l putea aduce aminte. Situația încordată din Orientul Mijlociu, asasinarea lui JKF, războiul din Irak, i se înghesuiră pe dinaintea ochilor. Putea enumera toți regii Angliei (inclusiv pe cei obscuri), toți președinții Americii (începând cu Washington și terminând cu Obama), data la care se semnase pacea cu turcii, dar era incapabil să-și reamintească până și cel mai firav detaliu personal. Era ca și cum n-ar fi existat nici măcar pentru el însuși.

Se ridică în picioare, apropiindu-se cu pași mici de avionul suspendat. Cuvintele unui paradox vechi de când lumea îi veniră în minte. Pentru ca un vehicul să se poată deplasa din punctul A în punctul B, el trebuie să treacă mai întâi de jumătatea distanței. Rămase cu brațul în aer, ezitând.

Dar, pentru a putea parcurge jumătatea distanței el trebuie să parcurgă jumătatea jumătății. Taraș își trecu rapid de câteva ori mâna pe deasupra avionului și pe dedesubt lui, vânturând aerul cu degetele. Degeaba. Nimic nu deranja aranjamentul de insectă prinsă în chihlimbarul încăperii al aeronavei de hârtie.

Laurențiu Taraș izbucni în râs. Întreaga situație avea în ea o notă de absurd hilar. Gândul unui titlu de ziar distribuit la intrarea pe tărâmul poveștilor incompetente îi agăță mintea: Un avion de hârtie rămâne înțepenit în plin zbor. În clipa următoare intră pe ușă Zmeul Zmeilor și i-l ia: “Scuze, moșule, dar în apartamentul vecin s-a terminat hârtia la budă. Cosânzeana îți transmite salutări”. Întoarse capul către ușa de la intrare. Ar fi tare, parol…, însă nimic nu se întâmplă.

Gândurile i se întoarseră la paradoxul spațiului dintre două puncte.

… apoi, de jumătatea-jumătății-jumătății… jumătății, și tot așa, o infinitate de jumătăți. Din finit, spațiul devine infinit, imposibil de traversat de la un capăt la celălalt, capcană mortală pentru temerarii navigatori ai mersului pe jos și al saltului în piscină.

Atinse avionul, împingându-l de coadă. Deltaplanul înaintă câțiva centimetri, apoi se opri. Era ca și cum timpul s-ar fi oprit în loc, transformând aerul într-o clisă compactă. … ca și cum timpul s-ar fi oprit în loc… Taraș întoarse capul! În spatele lui, ceasul de perete arăta zece și zece, rânjind cu mustățile în furculiță. Hai odată! șopti el îngrozit. Secundarul era blocat la și douăzeci. Clipele – cel puțin cele percepute de Taraș – treceau nebăgate în seamă de acul ceasornicului.

S-o fi stricat de la vibrații. Ceasurile sunt sisteme delicate, se dereglează ușor. Își mută privirea la avionul imobilizat și brusc simți că se sufocă. E de la aer. Devine mai dens cu fiece clipă, gâfâi el. Se clătină pe picioare, prinzându-și pieptul cu brațele. De aia s-a oprit avionul – n-a mai putut înainta! Trebuie să ies din casă; afară este spațiu mai mult!

O luă la fugă pe scări, lăsând ușa deschisă în urma lui.

#

Trebuie că visez, șopti Taraș ajuns în stradă. Oriunde se uita, vedea mașini și pietoni încremeniți în cele mai neobișnuite ipostaze. Șoferi surprinși schimbând banda de mers sau căutând temeinic ceva sub fusta ocupantei locului din dreapta; mame aplecate să șteargă nasul copiilor lor, cupluri animate de patima unei discuții aprinse. Prima ori poate ultima.

Taraș se apropie de un autovehicul a cărui roată din dreapta împroșca stropi de apă murdară. Ca și avionul lui de hârtie, aceștia rămăseseră suspendați în aer. Cum este posibil așa ceva? șopti el. Culese în podul palmei unul. Deși ademenitoare, ideea unui coșmar îi părea din ce în ce mai puțin probabilă. Erau prea multe detalii, iar senzațiile pe care le experimenta erau prea vii. Încercă cu unghia picătura de apă; era dură precum sticla. Ce poate fi mai rău decât un amnezic care se trezește într-o lume în care scurgerea tipului a fost abolită? murmură el, strecurându-se printre pietonii ai căror ochi ficși aminteau de răceala apei-sticlă de la rigolă.

Făcu un pas de lângă bordură, apoi, ca și cum s-ar fi lovit cu fruntea de un perete invizibil, se opri în loc. Un amnezic mort de sete ar putea fi mai rău de atât, icni el. Lumea i se înnegură dinaintea ochilor, făcându-l să se rezeme de pietonul de lângă el, un bărbos îmbrăcat la costum. Un gând ascuțit i se înfipse în creier: Dacă nu mă zbânțui aiurea și am grijă să nu transpir, mai am cinci-șase zile, cel mult. Picioarele îi cedară, antrenându-l și pe bărbatul în costum. Și mă rog, cum o să-mi dau seama că au trecut șase zile? rânji el în cădere. În aceeași clipă, capul bărbatului cu barbă lovea asfaltul, împrăștiindu-se în sute de așchii roșiatice. Îndurător, leșinul îl scufundă pe Taraș în negura uitării.