Starea lui de spirit nu era una tocmai zâmbitoare. O simțeai din încrâncenarea cu care călca în bălțile drumului cu bocancii lui înalți de alpinist, purtați în stilul soldaților, cu manșetele pantalonilor băgate înăuntru. Tocmai s-a certat – definitiv, de această dată – de prietena lui, care, nici mai mult nici mai puțin, l-a pus în fața unei alegeri imposibile: ea sau pasiunea lui de a urca pe munte. Degeaba a încercat Raul să o convingă că pentru el muntele nu însemna doar un hobby, ci și o sursă de venit. Că nu în zadar și-a mâncat nervii organizând drumeții montane pentru corporatiști obezi și corporatiste cu impresii de vedete. În van. Surdă la argumentele lui, Marcela a rămas neclintită:

– Dar, Lulu, contracarase ea sclifosindu-și glasul, știi că oricând te poți angaja la firma lui papa. Bietul de el, adăugă fâțâindu-și prin cameră trupul osos și fără forme, cât de fericit ar fi dacă i-ai accepta oferta. Întâi ca angajat – se înțelege, apoi ca partener și asociat. Bătu cu piciorul în pământ, împungând aerul cu bărbia ascuțită: Și să nu aud că-mi vorbești iarăși de pasiunile tale, da? A venit vremea să te hotărăști, aici și acum. Eu sau bășinile din capul tău.

S-a hotărât, atunci și acolo. A plecat, lăsând în urmă un lung șir de blesteme și ocări.

Cu gândul încă la cearta cu Marcela, ocoli absent o creangă ce bloca trotuarul. Deodată, zgomotul unui cal în galop umplu strada, izbindu-se de spațiul îngust dintre blocuri.

– Poftim? șopti Raul privind cu gura căscată la călărețul în armură ce se năpustea asupra lui din șaua unui armăsar suflând fuioare de întuneric.

***

Sus, mai sus, îl împingeau nemiloase treptele scării de bloc necunoscute. Raul își înfipse capul între umeri și porni către etajul următor.

– Nu vă supărați, nu știți cumva ce adresă este aici? Mă tem că m-am rătăcit și aș vrea să îmi chem un taxi, să mă ducă acasă…, se adresă el unei bătrâne cu aspect de bunicuță ce cobora din sens opus, a cărei expresie blajină fu înlocuită de cea a unor buze lacome abia acoperindu-i dinții ascuțiți.

– Coboară cu mine. Știu eu drumul, murmură ea.

Raul privi în jos, la hăul fără fund luminat de flăcările a nenumărate aparate de sudură funcționând intermitent.

– Nu, mulțumesc, spuse. Bătrâna trecu pe lângă el, un rânjet întinzându-i zbârciturile chipului. Chicoti ceva de neînțeles, apoi se pierdu în negură.

Deodată, scara luă aspectul unui burghiu, trimițându-și treptele melcate până sus, în înaltul cerului. Pe coate și genunchi, Raul își continuă ascensiunea inutilă, de muscă înfiptă în acul ce o țintuiește de pluta insectarului ei cel de toate zilele.

***

În văgăuna lui din adâncul pământului, Prințul Întunericului se trezi transpirat și speriat. Privi la trupul cu forme desăvârșite ale îngeriței ce dormea învelită în coconul propriilor aripi de partea cealaltă a patului. Cât de înșelătoare pot fi uneori aparențele! Înhăță sticla de vin rămasă pe noptieră și luă o înghițitură prelungă. Stătu câteva clipe nemișcat, contemplând ideea de-a se bagă la loc la somn. Degeaba, știa că nu îi va reuși. Clătină de câteva ori din cap – te-ai aștepta ca șeful tartorilor să dea coșmare, nu să sufere de ele – își trecu mâna prin părul ciufulit, mormăi printre dinți o înjurătură la adresa penelor împrăștiate pe podea și se îndreptă către baie.

SFÂRȘIT

Image taken from www.deviantart.com