În inima Mongoliei, departe de orice așezare cât de cât însemnată, Alina Bertea privea nehotărâtă la paharul întins de bătrâna cu aspect de vrăjitoare. Ochii îi înregistrară mecanic interiorul bordeiului întunecos unde ajunsese la capătul unei călătorii istovitoare. Acum, când momentul sosise, ezita. Se uită în jurul ei, căutând un ajutor pe care nu avea cine să i-l ofere. Ghidul îi făcu impacient semn să bea. Era atunci sau niciodată.

Se hotărăște. Ce i se putea întâmpla? Oricum, nu mai avea nimic de pierdut; accidentul îi luase tot; bucuria plimbărilor în aer liber, respectul de sine, plăcerile trupului, au rămas toate strivite între fiarele mașinii avariate dincolo de orice închipuire. I-au rămas amintirile, furia și scutecul de adult ce îi înconjoară bazinul cu oase fragile. Unii paralizați, cei cu adevărat ghinioniști, pe lângă pierderea controlului asupra picioarelor, îl pierd și pe cel asupra sfincterelor.

Bău cu înghițituri mari, tresărind surprinsă. Lichidul este amar, saturat de pulbere de cactus și de încă ceva, o aromă acidă, ca lama unui cuțit trecut pe limbă. Zâmbi în sinea ei: De-a dreptul poetic să se termine așa cum a început. Își controlă respirația, inspirând adânc, abdominal. Puse paharul pe masa din lemn negeluit și ridică ochii către vrăjitoare. Bătrâna îi zâmbi arătându-și dinții galbeni, cu strungăreață și sus și jos. Îi făcu semn să se relaxeze. Alina îi urmă sfatul. Gesturile îi sunt pline de lehamite. Dacă au otrăvit-o, se va termina în curând. Atâta pagubă. Până la urmă, tot răul spre bine; va scăpa de nevoia de a se cerceta periodic dacă nu și-a udat scutecul.

Brusc, pereții vizuinii pe jumătate săpată în pământ se decolorează, își pierd consistența, dispărând în cele din urmă cu totul. Tânăra dădu ochii pe spate, brațele căzându-i necontrolat pe lângă ea. Ghidul privi panicat la bătrâna pe chipul căreia se întinde un zâmbet strâmb.

Unde mă aflu? se întrebă Alina alergând cu ochii peste peisajul ireal, conturându-se în nuanțe ascuțite de gri, împresurând-o din toate părțile.

La hotar, veni pe dată răspunsul, făcând-o să tresară. Privi în spate, către femeia cu ochii migdalați, de o frumusețe răpitoare, ce se apropia zâmbindu-i complice. Este îmbrăcată într-o rochie lungă, cu spatele gol, purtând cusut cu fir metalic un șarpe repezindu-se să muște din sânul al cărui contur îl prindea între fălcile deschise, cu dinți lungi și curbați. Firul, pe care îl ghicești din aur, lucește într-o nuanță spălăcită de gri.

– La hotarul dintre ce și ce? își simți Alina cuvintele ieșindu-i fără voia ei de pe buze.

– Dintre cele ce există și cele care ar putea fi, răspunse femeia. Ochii îi surâd cercetător, misterioși, invitând la un salt în gol, fără plasă de siguranță. Ce ți se pare că lipsește aici? continuă pe același ton moale.

Alina se zgribuli, strângându-și umerii sub peisajul apăsător.

– Culorile! se revoltă pictorița din ea, ale cărei compoziții cromatice de dinainte de accident se spunea că le concura pe cele ale lui Turner prin finețea împletirii nuanțelor utilizate. Murmură abia auzit: Totul este atât de tern, atât de cenușiu – zici că e o zi din viața mea…, îi prelungiră gândurile spusele.

– Ai venit la mine auzind că pot să vindec – Imposibil, tresări Alina. Splendoarea de dinaintea mea nu poate fi una și aceeași cu babornița infectă în casa căreia am ajuns… – acele boli în fața cărora doctorii obișnuiți ridică neputincioși din umeri.

Cum ar fi o coloană vertebrală făcută praf, completă în gând Alina. Amintirile se revărsară asupra ei.

***

Se făceau trei ani de la accident, din noaptea în care, intoxicată de prafuri, strângându-și genunchii la piept pe locul mortului (paralizatului, mai corect spus), cu carnea încă mocnindu-i după partida de sex avută cu câțiva kilometri în urmă, simțise îmbrățișarea morții. Cum s-a întâmplat, nu putea spune cu exactitate. Amintirile îi sunt vagi, realitatea distingându-se greu de halucinații. Parbrizul scăldat in lumină, smucitura bruscă a mașinii, impresia că este suficient să-și scoată brațele pe fereastră pentru a tâșni în înaltul cerului, departe de fiarele ce se deformau scrâșnind în jurul ei, strivindu-i trupul, făcând-o să țipe cu un glas aparținând unei alte femei, a cărei viață se încheia undeva jos, departe de aerul tare al înălțimilor, unde ea, neatinsă, plutea scăldată în razele reci ale unei luni cum nu se mai văzuse.

A urmat recuperarea, lungă, grea, dar mai ales inutilă. Scaunul cu rotile, scutecul, mirosul propriei murdării, infirmiera omniprezentă formau prezentul unei femei al cărui talent bulversase casele de licitație din întreaga lume și care primise (nu o dată) oferte fabuloase din partea revistelor de renume pentru a poza nud.

I-au spus că va putea picta din nou, că înțepeneala din brațe îi va trece. Și i-a trecut, nimic de zis, întocmai cum i-au promis. Ce nu i-au spus – iar ei, de unde să știe? – cum mai poate picta cineva al cărui suflet a fost hăcuit. Asta n-au știut să-i spună.

Ce o făcuse să vină în inima Mongoliei? O urmă de speranță însoțită de cantitate apreciabilă de nebunie.

Întâmplarea a făcut ca în urmă cu un an să-și surprindă infirmiera bârfind-o la telefon, pe ea, stilul de viață și neputința ei. A lăsat-o să își termine convorbirea, a chemat-o la ea, i-a plătit salariul pe toată luna, apoi a rugat-o să părăsească casa.

Așa a ajuns să o angajeze pe Beatrice (pe numele ei adevărat Bayarmaa, care însă îi suna neplăcut în auz Alinei, a masacru matinal, a răcnete și sânge împroșcând corturi mirosind acru a piele de animal), din Mongolia, în vârstă de douăzeci și patru de ani, aflată în Romania în căutarea unei vieți mai bune.

Care, sfidând posibilele consecințe, și-a făcut într-o seară curaj să o întrebe dacă nu vrea să vadă o femeie renumită în zona de unde era ea, ca să se trateze.

Prima dată a râs; doar gândul de a se trata la o vrăjitoare dintr-un sat uitat de Dumnezeu, într-o zonă ce nici măcar nu apărea pe hartă i se părea hilar. Râsul i-a dispărut când Beatrice a întrebat-o ce o reține să facă drumul. Vreo întâlnire oficială? Deschiderea unei expoziții de pictură modernă? Poate vizita romantică a vreunui amant înfocat…

Furioasă, a vrut să o dea afară. Nimeni nu îi spune împăratului că este gol-pușcă, chiar dacă îi poți admira buricul în toată măreția lui. Apoi, s-a gândit mai bine, realizând că vizitele oficiale, expozițiile și amanții cu șolduri pietroase, numai bune de strâns, ar putea face din nou parte din viața ei dacă măcar jumătate din spusele infirmierei erau adevărate.

În aceeași săptămână aterizau amândouă la Ulan Bator, capitala Mongoliei, angajau (la insistențele Alinei) un ghid – care urma să le fie și șofer – și se opreau în fața gardului de chirpici a vrăjitoarei. Circul putea începe.

***

– În ciuda legendelor care circulă pe seama puterilor mele, continuă femeia cu ochii migdalați, apropiindu-se de Alina, rămasă încremenită în mijlocul peisajului alb-negru, nu pot face imposibilul. Te pot ajuta să lupți cu boala doar în măsura în care tu însăți ești dispusă să lupți.

Același căcăt inspirațional vândut de orice șarlatan care dă vina pe bolnav că “nu și-a dorit cu adevărat să se facă bine”. Te-ai aștepta ca aici, în curul pământului, să găsești alte dude, nu tot aceleași abureli răsuflate, făcu Alina un gest plictisit din mână. Femeia nu o luă seamă, adăugând netulburată:

– Aici, te afli în propriul tău univers interior, așa cum arată el acum. Cenușiu, fără viață, tern. De tine depinde să-i dai culoare, să-l trezești, să-l readuci la starea de dinainte de accident. Lasă-ți bucuria de a crea să te umple până în vârfurile degetelor, pictează-ți o pereche nouă de picioare –

Ce vrea să zică? Unde îmi sunt picioarele? icni Alina în sinea ei realizând că de la șolduri în jos trupul ei nu exista, că în locul unde ar fi trebuit să-i fie bazinul, pântecul, picioarele, putea vedea smocuri de iarbă întunecată și pietricele de un alb lăptos. În pragul leșinului, lumea i se tulbură dinaintea ochilor. Făcu un pas – cu ce picioare? – apoi încă unul, după care se prăbuși în praful potecii ce ducea către oglinda unui ochi de apă.

– … și întoarce-te să îți revendici viața, completă netulburată femeia.

– Și cum să fac așa ceva? Nu vezi în ce hal sunt? gemu Alina.

– Ai putea să începi prin a te ridica din locul în care zaci, replică rece vrăjitoarea.

– Idioato, nu vezi că nu am picioare? Pe ce vrei să mă ridic?

– Tot pe alea pe care ai stat până să îți dai seama că îți lipsesc, spuse vrăjitoarea. Vocea îi sună distantă, lipsită de compasiune.

Are dreptate, nemernica, își spuse Alina. Pe ceva trebuie să fi stat, altfel nu aveam de unde să cad, mormăi studiindu-și palmele julite. Închise ochii, scrâșni din dinți și începu să se ridice. Mai întâi în coate, apoi în mâini, în cele din urmă în picioare. Comentă pe jumătate amuzată:

– Sunt paralizată, mă aflu într-un loc vecin cu cel unde și-a înțărcat mutu iapa, drogată (eu, nu iapa) până sus la buză – mă poți crede când îți zic, am ceva experiență în domeniu – probabil că deja m-am pișat pe mine, mă clatin pe niște picioare pe care nu le am, dar pe care pot păși mai suplu decât o căprioară. Te superi dacă te rog să îmi pui la pachet o țâră din licoarea aia cu gust de fiere și cuie? Mai știu vreo doi-trei tulburați cărora le-ar sticli ochii să dea o tură pe aici.

Femeia se mulțumi să o privească câteva clipe în tăcere, apoi spuse:

– Peisajul ce ne înconjoară reprezintă propriul tău trup rănit. Așa a înțeles el să se ți se arate, copaci strâmbi, câțiva bolovani ieșind din pământ și un ochi de apă stătută. Oftă adânc. Vindecă peisajul și te vei vindeca pe tine însăți. Fă-l să devină opera ta de referință. Amestecă, pe lângă culori, dorința de-a trăi, speranța că vei putea merge iarăși și ura că lucrurile ar putea să iasă rău. Refuză să accepți prezentul și trage la tine un viitor care încă nu există. Și mai ales, nu pierde vremea; apucă-te de lucru. Timpul e puțin, iar energia ta pe sfârșite. Grăbește-te.

– Și mă rog cu ce ai vrea să pictez? se burzuli îmbufnată Alina.

Femeia făcu semn cu bărbia către un punct aflat în spatele Alinei:

– Ai putea să începi prin a-ți recupera trusa, răspunse femeia.

Ce trusă? N-am avut decât una, care a rămas în…

– …mașină, șopti cu voce tare.

Femeia încuviință imperceptibil din cap, apoi se întoarse pe jumătate cu spatele, pregătindu-se să plece.

– Dacă mă gândesc mai bine, cred că n-am chef de pictat azi – ca și ieri, și mai mult ca sigur, ca și mâine. Am să mă așez undeva pe bucile mele invizibile și am să aștept să treacă efectul licorii, spuse Alina țuguindu-și sfidător buzele.

Vrăjitoarea o privi în tăcere, cu milă. Rosti încet:

– Nu poți. De aici te întorci vindecată sau nu te mai întorci deloc, adăugă, silueta devenindu-i tot mai transparentă din clipă în clipă.

Temătoare, strivind o înjurătură printre dinți, Alina Bertea întoarse capul. Mașina era acolo, așa cum se aștepta, așa cum o văzuse întotdeauna cu ochii minții, o grămadă neagră de fiare răsucite (care ar fi trebuit să fie roșu-carmin, lui Bepe, favoritul săptămânii cu accidentul plăcându-i culorile fistichii).

Păși spre portbagajul ridicat strâmb în aer ca un deget fracturat și prost sudat. Răsuflă ușurată găsind locul șoferului gol, fără Bepe în el. Deși oficial se întâmplase din vina lui (prespunerea fiind că adormise la volan), cu drogurile ea venise. Îi păru bine că nu se afla și el acolo. Voia să îl păstreze în amintire așa cum îl văzuse ultima dată, transpirat, suplu, cu toți mușchii trupului încordați de clipa plăcerii supreme, nu cu pieptul redus la grosimea unei palme de volanul ce îl lovise cu forța un berbece.

Înghițindu-și lacrimile, scoase din portbagaj trusa de pictoriță. Zâmbi monogramei de pe capac, opera primului bărbat în fața căruia își scosese hainele, un sculptor supra-realist cu ambiții mari și talent puțin. Își plimbă încet degetele peste cuiele topite, îmbinate grosolan (lăsând impresia nedefinită a unei împletiri carnivore) sub forma literelor A și B și trase de mânerele cutiei.

Nu lipsea nimic. Setul de pensule (de la cea mai subțire până la cea mai lată), tuburile de vopsea etalându-și fiecare nuanța lui specifică de gri, spatula, cuțitul de bucătărie șterpelit din bucătăria bunicii și care de atunci o însoțise oriunde mersese, totul era așa cum își amintea că trebuia să fie. Poate tocmai de asta?

Sub impulsul unei idei stranii, luă o pensulă din cutie și un tub de vopsea la întâmplare. Stoarse afară un bob de pastă cenușie, îl luă pe vârful pensulei și trase un arc larg de cerc cu mâna prin aer.

Interesant, murmură privind la dunga de un albastru intens împărțea în două boltă cerească cu aspect de tablă de deasupra ei. Hm, prea tare nuanța, clătină nemulțumită din cap amestecând febril pe dosul mâinii stângi o cantitate apreciabilă de albastru, cu mult verde și ceva roșu (pe care le recunoscu după etichetele lipite pe tub). Surescitată, alese cea mai lată pensulă din cutie și începu să își miște brațul în aer ca și cum ar fi făcut semne cuiva aflat la mare distanță.

Ce bună ar fi fost o bidinea acum. Picături fine de vopsea îi cădeau pe față, colorându-i pleoapele, stropindu-i obrajii, dându-i aspectul unui bolnav suferind de o formă de vărsat de vânt extraterestră. Sau un rulou de pereți, rânji larg, amintindu-și de primul ei atelier, pe care îl zugrăvise împreună cu Mihai și unde, ca să poată face amor când treaba fusese gata, au trebuit să scoată o ușă din balamale, în toată casa neexistând o singură palmă de loc unde să te poți întinde fără să te murdărești. Unde au dispărut toate? Ah, accidentul…

Grăbită, stoarse alte tuburi (majoritatea la întâmplare), de data aceasta pe partea interioară a brațului.  Cu vârful pensulei încercă combinația pe fundalul cerului, acum de un majestuos albastru regal. Căcat, înjură la vederea petei roșu-grenadine ce părea că își bate joc de ea din mijlocul bolții cerești.

Dădu să mai adauge mai mult verde, apoi pufni în râs, primul în ultimii ani. În fond, de ce nu? își spuse și aruncă întreaga cantitate de vopsea în înaltul cerului. Vezi, mult mai bine acum, mormăi cu voce tare, întocmai ca în perioada în care își părăsea șevaletul doar pentru a folosi toaleta – și atunci cu ușa deschisă, privind avidă la formele ce stăteau să ia naștere sub penelul ei, forme de care devenea conștientă abia când le vedea așternute pe pânză.

Privi din nou în jur, la copacii, iarba și bolovanii care se încăpățânau să rămână cenușii, în ciuda luminii cu accente marțiene ce incedia cerul. Ce a zis nimfa de mai devreme? Că orice modificare asupra peisajului se va răsfrânge înapoi asupra mea? Chicoti înfundat: Probabil de aici înclinația mea spre diverse ghidușii. Se opri meditativ în loc, ochii aprinzându-i-se șugubeți. Hm!

– Că tot voiam eu să îmi încerc norocul în design vestimentar. Pescui din cutie cea mai subțire pensulă, luă vopsea pe vârf, apoi începu să traseze în aer cercuri concentrice, ce se aliniau intersectate de raze lungi, subțiri ca filigranul.

Deloc rău pentru o primă încercare, zâmbi Alina la capătul a câteva minute de muncă îndărjită, în stilul caracteristic, cu limba scoasă școlărește printre dinți. Ai zice că că i-am luat dintr-un catalog Victoria’s Secret, își continuă gândul, evaluând din ochi boarea de lenjerie intimă, de un carmin înfocat, ce i se materializase pe trup, mulându-i-se pe șoldurile încă invizibile.

Iar dacă mutăm ce am pictat de aici, aici, mormăi în barbă, posibil să obținem niște efecte interesante, mai mult ca sigur, spuse luând pânza de păianjen ce atârna în aer și mutând-o pe ramurile unui copac din apropiere.

Întocmai cum am bănuit, clătină satisfăcută din cap studiind haloul de verde crud ce învioră ramurile copacului îndată ce pânza de păianjen fu împinsă între frunzele de culoarea funinginii. Adăugă surprinsă: Și încă mai mult de atât, rosti gânditoare, atingând cu degetele dantela lenjeriei. În locul unde cu câteva clipe înainte nu fusese nimic, acum se întrevedea o ceață alb-lăptoasă întretăiată de fire străvezii, aducând vag a mușchi și vase de sânge.

Surescitată, Alina schimbă pensula cu una cu vârful lat, amestecă din nou vopsea folosindu-se de dosul mâinii stângi ca de o paletă. Trase aer în piept, murmură o rugăciune scurtă  și se apucă să picteze frunzele și rămurelele din spatele pânzei de păianjen.

Cu fiecare aplicare de vopsea, pe măsură ce copacul își recăpăta prospețimea, carnea Alinei căpăta din ce în ce mai multă consistență. Șoldurile, coapsele, pântecul își reveneau încet-încet la locul lor. Și dacă e doar o iluzie, tot merită cu vârf și îndesat, spuse ea fluierând încetișor ceva ce aducea cu ritmul unui marș săltăreț, continuând să redea culoare copacului.

Ajunsă în fața unei frunze mai late, ezită. Cred că știu pe unde vine asta. Stoarse în cantități egale roșu, verde și albastru pe interiorul mâinii. Zâmbi pierdută în amintiri: Dacă tot renasc, aș prefera să o fac fără tatuaje. Luă din culoarea amestecată, un cenușiu de culoarea oțelului, pe vârful pensulei și acoperi cu mișcări sacadate frunza.

Depărtă bareta chiloților din dantelă și răsuflă ușurată. Pasărea Pheonix surprinsă în plină metamorfoză, pe care și-o tatuase în amintirea nopții în care descoperise prafurile, dispăruse. În spatele pleoapelor închise, trecutul se năpusti din nou asupra ei.

***

Petrecerea era în toi când taxiul ajunse în fața vilei moderne în care locuia Liliana, roșcata plină de pistrui, cu care legase o prietenie profundă încă din prima zi de facultate. Completă contravaloarea cursei cu un mic bacșiș (nu prea mult, banii fiind o raritate în acea perioadă), îi mulțumi politicos șoferului și se dădu jos din mașină.

Hai că se poate. Stau o oră-două, apoi plec, își spuse deschizând poarta din fier forjat a grădinii. Se opri un moment să își aranjeze în picioare pantofii cu toc înalt ce îi subliniau silueta de manechin, apoi păși pe dalele de piatră ale aleii.

Intră în casă, cu ochii după sărbătorită. O găsi pe terasa din spate, un loc respirând intimitate, unde două scaune de grădină se înghesuiau sub o boltă joasă din iederă, și pe care Alina îl știa din serile lungi petrecute cu Liliana, când le prindea miezul nopții discutând despre adevărata lor pasiune: pictura.

– Ce bine că ai venit, Ană, gânguri Liliana din brațele lui Matei, noua achiziție a roșcatei. Chiar mă întrebam dacă nu ai pățit ceva, că prea întârziai. Îi spuneam lui Mate, că dacă nu apari mai repede, ne urcăm în mașină și venim să te luăm pe sus.

Alina remarcă cu o undă de amuzament expresia de iritare ce trecu pe fața lunganului negricios la auzul apelativului folosit de Liliana. Ca majoritatea inginerilor (în cazul lui, viitor inginer, fiind încă student, ultimul an la Politehnică) ura în mod organic lucrurile care nu se aflau “la locul lor”. Un preș de picioare strâmb, o ușă neînchisă până la capăt, o lumină lăsată să ardă fără rost – sau un nume rostit incomplet (chiar și numai în joacă) – constituiau tot atâtea motive de încruntare pentru Matei.

– A trebuit să îl aștept pe proprietar, încercă ea o scuză străvezie. L-am rugat să treacă să vadă ce are frigiderul, că huruie de zici că-i râșniță, continuă să mintă cu dezinvoltură.

Adevărul, dacă ar fi fost s-o spună deschis, era că nu voise să vină. În locul agitației unei petreceri, chiar și ziua de naștere a prietenei ei cele mai bune, ar fi preferat să stea închisă în casă, departe de lume. Azi se făceau două săptămâni de când se despărțise – de data aceasta, definitiv! – de prietenul ei, sculptorul.

– Bine, hai să intrăm în casă, să îți găsim și ție ceva de băut și de făcut, clipi complice Liliana. Se ridică sprintenă în picioare, luându-l în drum și pe Matei, ignorând nemulțumirea lui evidentă de a fi luat din locul unde stătea.

Înăuntru, gălăgia era maximă, atmosfera atingând gradul de surescitare caracteristic unui club. Bine măcar că nu se fumează, observă Alina făcându-și privirea roată după un loc unde să poată sta jos.

– Hai cu mine, spuse Liliana luând-o autoritar de braț. Vreau să cunoști pe cineva.

Oh, nu, suspină Alina intuind o nouă încercare a Lilianei de-a o combina cu vreunul dintre cunoscuții ei. Era știut că nu îl putea suporta pe sculptor și că nu pierdea nici o ocazie să aducă la întâlnirile lor diverși prieteni, verișori, frați de verișori sau doar simpli cunoscuți.

– Ea este Alina, prietena mea cea mai bună, strigă Liliana peste muzica descurajant de tare la urechea unui tânăr ce privea la grupurile de dansatori așezat pe o canapea plasată în penumbră.

– …uț, veni insuficient de tare răspunsul lui.

Ce a zis? Dănuț, Ionuț, Mateuț? După freza de cocoș și aerul blazat pe care îl afișează –  cred că cel mai bine i s-ar potrivi Mândruț sau Imbeciluț – sau, de ce nu, amândouă deodată, rânji larg Alina cu ochii la tânărul ce se ridica precipitat să îi strângă mâna.

– Mă tem că nu am auzit ce ai spus, se văzu nevoită să strige la rândul ei Alina.

– Ionuț, repetă îndatoritor tânărul, continuând să-i rețină mâna într-a lui.

– Mă bucur să te cunosc, Ionuț, zbieră Alina retrăgându-și mâna și așezându-se pe o altă canapea, asemănătoare cu cea dintâi, așezată în unghi drept față de cea pe care stătea tânărul.

După ceva vreme, timp în care refuzase cu obstinație să se uite în direcția unui Ionuț impacient să-i prindă privirea, apăru Liliana cu un pahar de suc în mână.

– Bea, îi spuse privind-o fix pe sub sprâncene. Ziceai că vrei să încerci odată și odată. De ce nu acum?

– Ce e înăuntru?

– Suc natural de ananas, râse Liliana, continuând să o sfredelească cu privirea.

– Și mai ce? spuse Alina simțindu-și stomacul strângându-i-se de teamă.

– Mescalină, licoarea șamanilor. Șopti conspirativ, întinzându-i paharul: Se spune că oprește timpul în loc, răspunse Liliana.

Dădu să refuze. Avea și așa destule pe cap. Facultatea, despărțirea de sculptor, banii care nu îi ajungeau. Mult prea multe. Puse mâna pe brațul canapelei, intenționând să se ridice și să plece, apoi îi veni o idee. Se aplecă la urechea Lilianei:

– Tu ai încercat?

Liliana clătină grav din cap. Cum altfel crezi că aș fi venit la tine să-ți propun, dacă nu aș fi știut cum e? păreau că spun ochii ei arzând de sub sprâncenele subțiate din pensetă.

– Și cum a fost?

– Sexul a fost incredibil, cel mai bun de care am avut vreodată parte, surâse Liliana, dar până și el s-a simțit derizoriu în comparație cu culorile…

– Ai simțit culorile? șopti neîncrezătoare Alina. Se poate așa ceva?

– Fiecare nuanță în parte, murmură pierdută în amintiri Liliana.

– Ține mult experiența?

– Câteva ore bune. Suficient cât să le faci pe toate, rânji Liliana cu subînțeles.

Pentru a doua oară Alina dădu să se ridice în picioare, însă paharul din cristal întins de Liliana o făcu să se oprească. Își privi prietena în ochi:

– Și dacă mi se întâmplă ceva?

– Îți promit că voi avea grijă să ți se întâmple doar cele ce vei dori tu să ți se întâmple, îi luă vorba din gură Liliana. Pe cuvânt de cercetaș. Am zis!

E sâmbătă seara, sunt singură, la ce bun să mă întorc acasă? Să mă uit la filmul de la ora opt în reluare? Neah, nu-i de mine, își zise Alina luând paharul ce i se întindea.

– Nu-ți înmuia buzele în el. Bea-l dintr-o singură răsuflare, o atenționă Liliana. Se zice că doar căcatul de cămilă – bătrână, nu de orice fel – e mai rău la gust decât ce ai tu acolo. Dă-l peste cap înainte să apuci să-i simți buchetul.

Ascultătoare, Alina urmă sfatul primit, golind cu înghițituri mari întreaga cantitate.

– Nu cred, articulă cu greutate, încercând să nu verse, că este suficientă să fie doar bătrână cămila aia. Obligatoriu trebuie să fie și bolnavă. Epilepsie, pneumonie – ori mai rău, dezinterie.

Liliana râse și îi luă paharul din mână. Ochii îi luminau straniu.

– Și acum? se interesă Alina lăsându-și capul pe spătarul canapelei.

– Așteptăm. Undeva între jumătate de oră și o oră întreagă. Depinde de organismul tău cum se comportă. Stai liniștită, răspunse Liliana îngrijorării zugrăvite pe chipul prietenei ei, voi fi aici.

S-a întâmplat în mai puțin de o oră. Dintr-o dată, cum privea plictistită la grupurile de dansatori agitându-se cu o energie greu de explicat, Alina se simți invadată de un val imens de pace interioară. Sculptorul? Ducă-se pe pustii, cui îi trebuiau aerele lui de geniu neînțeles? Banii? Puah, o să vadă ea cum o să se descurce. De murit de foame era clar că n-avea să moară.

Și nici Ionuț nu arăta chiar rău…

Îi zâmbi, lăsându-l să îi prindă degetele.

– În seara aceasta este lună plină, nu scăpă Liliana momentul. Când nu sunt nori, se vede superb. Făcu o scurtă pauză, apoi adăugă: Dacă vă tentează să aruncați o privire, puteți merge în camera mea. Ferestrele dau către grădinile interioare ale celorlalte case. Curat van Gogh, nu alta. Zâmbi către amândoi, adăugând discret: Să închideți ușa cu cheia. E mai sigur așa.

Dacă e bal, măcar să fie unul cu artificii, conchise Alina cedând invitației nerostite din privirea lui Ionuț de a se ridica. Avea să fie bine. De fapt, deja era bine, prima dată după atâta timp.

Îl urmă pe scara interioară ce ducea la camera Lilianei, pierdută în magia formelor înconjurătoare. Puse piciorul pe prima treaptă, apoi se opri. Nu putea merge mai departe, trebuia să descifreze mai întâi mesajul ascuns în fibrele lemnoase din lemnul balustradei. O informație de o importanță cosmică, un mister ancestral se dezvăluia degetelor ei. Nu îl putea lăsa să îi scape.

– Am nevoie de culori și pensulă, murmură cu nasul aproape lipit de lemnul lăcuit.

– Vom găsi cu siguranță unele în camera Lilianei, îi șopti Ionuț la ureche, zburlindu-i în treacăt puful de pe gât.

Are dreptate. Urc doar să îmi iau ce îmi trebuie, apoi mă întorc, își spuse Alina lăsându-se ajutată să pună piciorul pe scară. În clipa următoare uită de balustradă, prinsă de mirajul treptelor, apoi de cel al umbrelor desenând uși și ferestre către lumea aflată dincolo de pereții acesteia.

În dormitor s-a lăsat dezbracată fără proteste, fascinată de diferența dintre răcoarea resimțită pe pielea goală și căldura oferită de hainele ce încă nu îi fuseseră date jos. N-a mințit Liliana cu nimic, murmură lăsându-și brațele și umerii scaldate în razele reci ale unei luni ce parcă voia să umple întreaga cameră cu prezența ei nepământeană. Priveliștea este, cu adevărat, demnă de un van Gogh. Cât despre simțitul culorilor, hm…, zâmbi ea recunoscând pe limbă o aromă de argint ușor coclit, la care se adăuga cea de cremă cu vanilie și mult zahăr pudră. Mai rămâne sexul să vedem cum este, își încheie șoptind gândul, lăsându-l pe Ionuț să o așeze pe coate.

Iar timpul s-a oprit.

Printre explozii de culoare (să fi fost plăcerea lui, să fi fost durerea ei?…), în noaptea aceea a înțeles ceva fundamental, ceva care urma să îi afecteze întreaga carieră: Că echilibrul poate fi atins numai și numai în prezența dezechilibrului! O pictură, o compoziție, nu trebuie lăsată niciodată – dacă vrei să pătrunzi dincolo de primul strat al realității – să atingă stabilitatea prin ea însăși. Cui i-ar putea fi de folos o operă care nu are un surplus de oferit, o nevoie de stins? Nimănui! Este sarcina artistului să creeze acele spații în care privitorul să-și poată muta o parte din propria lui ființă, lăsându-se devorat de artă, devorând la rândul lui, cu unghiile și cu dinții, dacă este nevoie, îndestulându-și apetitul poftelor ce altfel l-ar nimici pe dinăuntru.

Când s-a trezit a doua zi dimineață, a constatat că este singură între cearceafurile mototolite, rupte pe alocuri. A zâmbit către fereastra deschisă, apoi s-a întors leneșă pe partea cealaltă, trecându-l în același timp pe Ionuț la rubrica experiențe încheiate. Nu avea nici un sens să continue. Deși amant acceptabil, simțirile lui, încă pubere, nu puteau satisface noua foame ce se instalase în mintea și în trupul ei. O nouă stea tocmai se năștea.

***

Obosită, Alina privi în jurul ei, la peisajul debordând de energie. Terminase.

Își luă un moment de odihnă, închizând pentru o clipă pleoapele. Nuanțele alese erau dintre cele mai neobișnuite. Te făceau să închizi ochii, să vrei să te aperi de intensitatea vârtejului cromatic ce te ademenea să i te abandonezi.

Cântări pe sub sprâncene tuburile stoarse până la ultima picătură, pensulele zăcând aruncate la întâmplare, apoi își coborî privirea către picioarele cu aspect de ghips ce se prelungeau dincolo de carnea vie a șoldurilor. Înjură murdar, mușcând încrâncenată cuvintele.

Le-am adus la locul lor – nimic de zis, arată cum le știam – dar tot moarte sunt. O simt. Papainoagele astea nu vor mai merge niciodată. Sunt reci, nu curge pic de sânge prin ele. Nu e corect, strigă Alina ridicând pumnul încleștat către cer, am făcut tot ce mi-a spus vrăjitoarea. Am pictat tot ce se putea picta în peisajul ăsta blestemat! Ce mai vrei?

Sau, poate nu chiar tot…, se opri Alina brusc. Există un loc unde pensulele mele nu am ajuns. Se ridică de pe bolovanul unde stătea și se năpusti asupra unuia dintre copaci, începând să-i smulgă scoarța cu degetele.

O viață întreagă mi-am dorit să văd ce se află dincolo de pânză. Iată, mi se adeverește dorința, râse ea cu voce spartă, continuând să rupă bucăți din coaja dură, însângerându-și unghiile.

Trecu la al doilea copac, încercând să procedeze la fel ca în cazul primului, dar unghiile desprinse din carne nu o mai ajutară. Nu, nu și de data asta, scrâșni din dinți privind neputincioasă la dârele de sânge lăsate în urmă de carnea vie a degetelor ei. Nu am să mă las înfrântă. Mai bine mor.

Se lăsă în genunchi, înfigându-și dinții în scoarța încă udă de vopsea la suprafață, uscată ca o iască la interior. Și când te gândești că mă distram când îmi citea mama cum a pus-o Ivan Turbincă pe Moarte să mănânce trei ani la rând numai copaci bătrâni. Oare de ce nu mi se pare azi la fel de distractiv ca atunci?  Mușcă din nou din scoarță, însângerându-și buzele, desprinzându-și dinții de gingii. Pașol, Vidma, na turbinca! Izbucni în râs își înfipse încă o dată incisivii în lemnul uscat.

Niște verde ar fi fost bun, pentru seva din interiorul trunchiului, mormăi Alina. Privi la tuburile stoarse ce zăceau împrăștiate în iarba pictată în accente electrice, apoi la trunchiurile decojite ale copacilor. Cântări gânditoare în mână un tub de galben pe jumătate plin, singurul care nu fusese consumat până la ultima picătură.

Zâmbi întunecat. Merse până lângă ochiul de apă unde întâlnise o piatră ce avea în partea superioară o scobitură de mărimea unui pumn. Numai bună pentru trebșoara de-o am în minte, icni trăgând bolovanul afară din pământ.

Scoase afară din trusa de pictură cuțitul șterpelit din sertarul bunicii ei, evaluând din ochi lama tocită și vârful bont. O să fie interesant. Prinse strâns în mâna stângă tăișul și trase prelung de mâner cu dreapta. Sângele începu să curgă pe dată, vâscos și roșu.

Adăugă întreg conținutul tubului de galben, privind atentă la cantitatea de sânge ce se aduna în căușul din piatră. Prea mult sau prea puțin și nuanța nu va fi cea căutată. Ca de fiecare dată când două entități se împletesc pentru a deveni o a treia, era o chestiune de echilibru.

În cele din urmă, ridică o pensulă din praful drumului și se apucă fără grabă să picteze trunchiurile golașe, insistând în locurile în care lemnul uscat absorbea pe dată culoarea.

***

În penumbra bordeiului sărăcăcios, pleopele Alinei fluturară slab.

– Galben, am nevoie de mai mult galben, șopti abia auzit. Beatrice, infirmiera, îi prinse degetele între palmele ei.

– Ai grijă, țipă slab Alina. Mă doare…

Ascultătoare, Beatrice îi eliberă mâna. Alina își ridică degetele în dreptul ochilor, lăsând să îi scape un nou strigăt, de data aceasta unul de surpriză. Neîncrezătoare, își atinse buzele cu vârfurile unghiilor lungi, cu bandă french. Suspină ușurată. Nici vorbă de răni supurând carne vie. Se petrecuse doar în închipuirea ei.

Își pipăi picioarele, ciupindu-se de unul dintre ele. Nimic. Zâmbi amar, fixând cu privirea un punct imaginar pe podea.

– Spune-i gazdei noastre că nu este nevoie să îmi explice de ce nu a funcționat leacul ei.

Infirmiera și bătrâna schimbară o privire scurtă, fără să-și spună vreun cuvânt. Expresia de dezgust întipărită pe chipul Alinei vorbea de la sine.

– Să mergem. Am terminat aici, rosti tânăra lăsând două lacrimi solitare să i se prelingă pe obraji.

Se simțea extenuată, terminată. Îi era frig și își dorea cu disperare o baie fierbinte. Făcu semn infirmierei să îi aducă căruciorul cu rotile.

Când te gândești că am crezut că voi pleca de aici pe picioarele mele, gândi pe jumătate amuzată. Și cum prostia se plătește, să procedăm în consecință.

Scoase din geantă un teanc de bancnote reprezentând de zece ori valoarea solicitată a “consultației” și îl lăsă să cadă pe pat.

– Mulțumesc, rânji bătrânei care o privea fix pe sub sprâncenele rare. Presupun că degeaba întreb de bonul fiscal, nu-i așa? râse ea tare, dând a lehamite din mână. Vrăjitoarea se mulțumi să tacă, urmărind-o din ochi cum iese pe ușă.

Mai aveau mai puțin de două ore până să ajungă la București (din cele treizeci și mai bine de când plecaseră în Ulan Bator) când un junghi – primul din multele care urmau să vină – îi străpunse talpa piciorului ca un cuțit înroșit în foc. Pradă durerii ce îi incendia carnea, urlă necontrolat, făcându-i pe cei din jurul ei să o privească îngroziți. Apoi, veni cea de-a doua senzație, ascuțită și feroce în intensitatea ei.

– Ajută-mă să mă ridic, îi șopti infirmierei, în timp ce lacrimile de durere i se împleteau în privire cu cele de bucurie. Trebuie să fac o vizită până la cabinetul medical, rânji ea uitându-se în direcția toaletei aflată în coada avionului.

SFÂRȘIT

Photo by courtesy of Caragea Raluca Deca