În liniștea dimineții ce se anunța toridă, Radu luă pentru a patra oară la rând sertarele dulapului din dormitor, căutând zadarnic ceva. În cele din urmă, își luă inima în dinți și își întrebă soția:

– Tănțel, mamă, nu văzuși pe undeva cureaua mea de piele, aia nouă? spuse el continuând să răscolească printre chiloți și ciorapi de un alb îndoielnic.

– Tanța e mă-ta, da? Eu sunt doamna Constanța, fostă Pompiliu, actualmente Bragadiru. Stau și mă gândesc că trebuie să fi fost cretină când m-am măritat cu tine, să ajung de bășcălia cunoștințelor. După părerea unora, buletinul meu ar trebui să stea la loc de cinste alături de cele Șapte Minuni din Caracal. De parcă Izabela Gulie ar fi cine știe ce căcat cu moț, mormăi femeia din pat, întorcându-se pe partea cealaltă și trăgându-și perna peste cap.

Atentie, acest text reprezintă doar un fragment din povestirea cu același nume din volumul intitulat Povestiri de la marginea realității

– Hai, măi, mamă, măi. Că mă grăbesc la muncă și nu-mi găsesc blestemata aia de curea, se plânse bărbatul.

– Ia de mă verifică dacă n-am ascuns-o între buci, chicoti Tanța de sub pernă, ridicând ostentativ un posterior demn de invidia unui hipopotam.

– Eu mă grăbesc și ție îți arde de glumă, zău așa, oftă Radu. Ah, uite-o! Am găsit-o. Era la fund, între șepcile mele.

– Deh, ce să-i faci. Fiecare cu bucile lui, rânji femeia. Auzi, să nu uiți să arunci gunoiul în drum, mormăi ea, încercând să se ridice în șezut, fără însă prea mare succes.

– Hehe, probleme de azimut, duduie? Ia să vedem, ce-am servit aseară? întrebă Radu aruncând o privire fugară pe partea de pat a nevestei. Ooo, Johnny Walker. Se respectă doamna, n-am ce zice. Vezi că mâine vine lumina la plată și mai e pân’ la salariu, continuă el pe ton de conversație, uitându-se după o cămașă.

– Mai tacă-ți fleanca și vezi-ți de ale tale. Nu uita să arunci gunoiul când pleci, spuse femeia prăvălindu-se înapoi între perne unde adormi aproape instantaneu.

– Că nicăieri nu-i ca acasă, futu-i ceaprazul ei de viață, închise bărbatul cu un oftat ușa în urma lui, îndreptându-se către o nouă zi de muncă.

***

Și dacă totuși șifonierul ascunde vreo avere? se întrebă Radu odată urcat în autobuz. Gândul îl obseda de mai bine de două luni, de când urmărise un documentar despre tot soiul de comori ascunse în interiorul mobilelor vechi. Și deși în vară se făceau trei ani de când se mutase din casa unde locuise înainte cu chirie, Radu nu își putea scoate din minte dulapul vechi, din lemn masiv, ce ocupa jumătate din peretele dormitorului. Ușile groase, având fiecare un medalion din lemn sculptat, unul reprezentând un cap de leu, celălalt, unul de dragon, îl urmăreau pretutindeni, fie că era treaz, fie că dormea.

Trebuie să fie cocoșei, mai mult ca sigur. Sau, cine știe, poate vreun diamant uriaș, continuă el să viseze, deja cheltuind banii obținuți din vânzarea comorii într-un peisaj exotic, unul din care doamna Constanța Bragadiru, fostă Pompiliu, lipsea cu desăvârșire.

Pe măsură ce timpul trecea, dorința lui de a intra în posesia respectivului dulap se transforma într-o veritabilă obsesie. Dormea insuficient, pofta de mâncare dispărându-i aproape complet. Cât despre birou, nici acolo lucrurile nu mergeau chiar bine – și pe bună dreptate! Cum ar putea cineva, care practic stă pe o movilă de verzișori, să mai răspundă cu drag imbecililor ce nu se descurcau să formeze corect un cod de patru cifre?

Exista un singur obstacol între el și marea avere: intrarea în posesia dulapului. Sigur, ar fi putut să o contacteze pe fosta proprietăreasă, o preoteasă văduvă și șmecheră, însă ceva îi spunea să se abțină. Cel mai probabil, matroana i-ar fi cerut o sumă mai mare decât ar fi putut el plăti.

Exista și un plan B care presupunea intrarea prin efracție și vandalizarea pe loc a șifonierului, care însă lăsa nerezolvată problema spinoasă a locatarilor din casă. Ar fi putut proceda ca în filme și să-i ucidă, dar Radu se temea că nu va fi în stare. Și totuși, în absența unei alternative mai bune, ideea i se părea una cu potențial.

Lasă, lasă, pun eu mâna pe bănetul ăla. Nu unul, ci două Ferrari îmi iau, iete așa, de-al dreacu’. Să moară toți de ciudă, se îmbărbătă de unul singur, strivit în autobuzul aglomerat între o femeie obeză ale cărei haine miroseau a prăjeală râncedă și un domn în vârstă trăsnind a necurățenie. Și un Porsche decapotabil, na! mai adăugă în răspuns la râgâitura discretă, cu iz de ceapă stătută și hiperaciditate, a grăsanei de lângă el.

La următoarea oprire, autobuzul se mai goli, iar peste alte două stații, îi veni și lui rândul să coboare. Ajunsese la destinație.

***

– Bună, Radu. Vezi că întreabă Tweety de tine, îi șopti colega lui Mirela, o tipă mărunțică și foarte timidă, făcând referire la șeful lor cel de temut.

– Și ce dacă? Lasă-l să întrebe, bravă Radu, afișând o atitudine dârză, în totală contradicție cu senzația de teamă din stomac.

Fixă un punct pe perete, trecând cu ochii minții dincolo de zid. După ce pun mâna pe bani, am să vin într-o zi la muncă cu mașina mea cea nouă și am să parchez fix pe locul lui. Să-l vedem atunci pe ochelaristul ăsta anorexic ce-o să mai zică. Iar dacă mă supăr tare-tare, am să intru la el în birou și am să mă piș – de față cu el, normal! – în ghiveciul în care își ține yucca lui favorită. Ah, iar dacă am noroc să fie suficient de mulți bani ascunși în dulapul preotesei, cumpăr întreaga firmă, de ce nu? zâmbi Radu în sinea lui, nutrind vise de mărire, cu el ocupând biroul șefului cel mare, angajând și dând oamenii afară după bunul lui plac.

– Radu, de la unu la două preiei locul lui Alin, iar de la două la trei, pe cel al Clementinei, apoi treci pe la mine, să discutăm o țâră, da? veni din spate vocea lui Laurențiu, zis și Tweety din cauza ochelarilor imenși de vedere ce îi dădeau aspectul unui personaj din benzile desenate.

– Bine, dar eu când mai mănânc de prânz? îngăimă Radu, aproape scăpând din mâini paharul de cafea înșfăcat în drum.

– Păi, când mă uit la ceas și văd la ce oră ai venit, nu pot decât să presupun că ai mâncat deja de prânz, îi zâmbi rece bărbatul cu ochelari, scoțând la vedere un șir de dinți încălecați.

– Aveți dreptate, nu m-am gândit, spuse Radu învins, pregătindu-se să își pună pe cap căștile cu microfon ce constituiau echipamentul lui obișnuit de lucru.

– Nu te eforta cu gânditul, să nu-ți plesnească vreo arteră în creier. Vezi tu, măi Radule, activitatea intelectuală e ca mersul la sală. Dacă intri neîncălzit, faci întindere, aruncă Tweety suficient de tare cât să se facă auzit în jur.

– Să i-o tragi lu’ mă-ta până face întindere sub burtă, mormăi Radu de îndată ce îl văzu pe șeful lui îndepărtându-se.

– Ai zis ceva, Radule? se interesă Tweety peste umăr.

– Ah, nu. Îmi încălzeam vocea. Ziceam și eu, așa, unu-doi, unu-doi în microfon, bâigui Radu, imaginându-și cum îl lovește cu pumnul pe șeful lui. Unu-doi, unu-doi, uite așa ți-aș face chiseliță mutra aia antipatică, scrâșni el, pregătindu-se să preia primul apel din ziua respectivă.

***

– Măi, creier de pasăre, ce ți-am zis eu să faci înainte să pleci de acasă? îl interpelă soția lui îndată ce intră pe ușă.

Radu o privi buimac, încercând să se dumirească despre ce este vorba.

– Ce te uiți ca boul la mine? Nu ți-am zis să duci gunoiul înainte să pleci? se stropși ea arțăgoasă, răspândind în jur un damf leșinător de țuică bătrână.

– Eram în întârziere dimineață, doar ți-am zis, nu? încercă el să aplaneze conflictul pe cale să izbucnească.

– Ce să zic, de parcă ar fi vreo noutate. Tu tot timpul ești în întârziere; doar atunci când dai din cur nu întârzii. Doar atunci te găsește graba aia mare, adăugă femeia bucuroasă să constate expresia de durere din ochii soțului ei.

Dacă Tanța s-ar fi mulțumit în seara aceea cu obișnuitele ei remarci acide, fără apropouri la potența lui Radu – ce-i drept, cam firavă – probabil că lucrurile ar fi stat diferit pentru o mulțime de oameni; însă nu a fost să fie așa.

Oprit în mijlocul holului de neinspirata mențiune, bărbatul rămase cu privirea țintă în ochii consoartei lui. Constanța, simțind din atitudinea soțului ei că a împins lucrurile prea departe, încercă să o dreagă din condei:

– Mânzule, strigă ea în urma lui Radu care pornise brusc pentru a căuta ceva în debara, tu știi că pentru mine nu contează dacă ține puțin și se întâmplă rar, continuă ea, înduioșată de propria ei mărinimie. Chiar dacă n-oi fi tu pe metereze în dormitor, altele sunt calitățile pentru care te accept în preajma mea, adăugă ea, oprindu-se un moment pentru a da un vânt ce o chinuia de ceva ore bune.

– Fă-ți cruce, femeie, o interpelă Radu, ținând în mână un ciocan de cizmărie ce aparținuse unchiului său.

– Radule, să știi că țip dacă nu pui blestemăția aia deoparte, scânci femeia, înțelegând din privirea lui Radu că ceva rău urmează să se întâmple.

– Poți s-o faci doar dacă te las eu, șuieră bărbatul printre dinți, izbind-o cu sete în moalele capului.

Când în sfârșit s-a oprit, era sânge peste tot. Uite că până la urmă avea dreptate idiotul de Tweety. Dacă nu ești obișnuit cu efortul, faci întindere, comentă Radu îndreptându-și mușchii dureroși ai umerilor. Eh, stați să pun mâna pe bani și vă vine la toți rândul. Vedeți voi. Unul câte unul am să vă iau, mai spuse el, pășind peste cadavrul soției lui pentru a intra în bucătărie. Îi era foame și voia să se culce devreme.

***

În ciuda părerii general acceptate că ucigașii ar avea probleme cu somnul, Radu dormi ca un prunc în noaptea aceea, dar nu înainte să schimbe toate așternuturile. Dorea să simtă și altceva decât mirosul de alcoolic certat cu apa care îi însoțea nopțile de prea multă vreme.

– Tănțel, mamă, strigă el din dormitor înainte să stingă lumina. Să tragi pe tine un covor, ceva, să nu răcești întinsă pe gresia aia rece, da? adăugă el, chicotind de absurdul situației. Știi, te-aș lua cu mine în pat, dar mi-e teamă că ai să murdărești – din nou – cearceaful. Stai liniștită, mormăi el dintr-o dată prost dispus, nu e dintre cele de la mă-ta. Te bagi tu repede, ca musca…

A dreacu’ scroafă, uite-o că nici moartă nu îi tace moara aia hodorogită, mârâi bărbatul, punând un cot sub cap și adormind instantaneu.

***

Radu deschise ochii odată cu primele licăriri ale zorilor. Avea mult de lucru și foarte puțin timp la dispoziție. Cu un cadavru în casă, singura lui șansă era să pună cât mai repede mâna pe comoara ascunsă în șifonierul preotesei și să dispară din țară.

Cu teșchereaua plină de lovele găsești imediat un meseriaș care să-ți facă un pașaport fals. Păi, ce? Nu fac toți la fel și uite cât de bine le merge, își zise cu ochii în tavan, gândindu-se la James Bond, Jason Bourne și alți eroi ai marelui ecran.

Hm, doar șase jumate trecute fix. Dacă las aerul condiționat pornit la maxim, balena din hol o să se strice mai greu, gândi el cu ochii la ceas, proaspăt ieșit din baie.

– Of, măi Tănțel, măi. Ca o scroafă ai trăit, ca o scroafă ai crăpat. Uite-te și tu ce magiun ți-a curs din ureche; și mai ziceai de mine că îmi las ciorapii împrăștiați în dormitor, dar de tine, că ai făcut peste tot numai dinți și borhot, nu zici nimic, ha? spuse Radu pășind printre bălțile de sânge închegat. Săraca mama, continuă el, câtă reclamă a făcut ea danturii tale pe vremea când se chinuia să ne facă lipeala. Parcă o aud și acum: “Răduț, puiule, o femeie cu asemenea dinți superbi, sigur mai are multe alte calități pe lângă. Apoi, nu vrei când pune gura știi tu unde să faci vreo infecție, Doamne ferește”. Ce nu știa mama – și evident, nici eu – era că simpla menționare a unui sex oral te trimitea înfricoșată în colțul celălalt al încăperii. Nici măcar când erai ruptă de beată n-ai pus vreodată botul, a dreacu’ pielea pe tine. Cică ar fi păcat de la Biserică. Futu-i! Alcool, da. Muie, nu. Ciudată religie, zău așa, își continuă Radu monologul, cu o cană de cafea neagră într-o mână și câțiva biscuiți în cealaltă.

– Te faci că n-auzi, ha? Da, știu, nu trebuie să îmi repeți ca la tâmpiți, ești moartă, iar ăștia nu vorbesc. Pff, genial aranjament! Păi, îți dai tu seama ce mi-ar fi auzit urechile pentru mizeria din casă de acum? mormăi el cu mâinile în șolduri către cadavrul desfigurat.

– Dacă stau să mă gândesc, am avut și noi peripețiile noastre, n-am ce zice. Ca atunci când ai adormit în baie, cu cada plină. Drace, îmi aduc aminte că erai atât de matoală încât nici măcar nu ți-ai dat seama când s-a răcit apa. Norocul tău că te-a luat cu rău de la stomac, că altfel mureai înecată ca vaca; ghinionul meu că te-ai trezit abia după ce te-ai căcat pe tine. Zic ghinion că eu a trebuit să te scot de acolo, să te curăț și să te duc la culcare, jigodie cu două fețe ce ești, se adresă el moartei pe un ton în care amărăciunea se amesteca cu o urmă de afecțiune.

– Și acum, tot tu râzi, scorpie împuțită, mormăi Radu la vederea rictusului mortuar întipărit pe chipul femeii. Dar, las’ că vezi tu diseară, când mă voi întoarce cu bănetul. Ca pe ultima cățea călcată de mașină, îți jur, te voi lăsa să putrezești, continuă el să o certe în timp ce își aduna de prin casă portofelul, cheile și câteva bilete de autobuz. Într-o ultimă inspirație de moment, se întoarse în bucătărie, de unde luă un pix, un caiet și un cuțit cu vârful ascuțit.

– În lipsa mea, să nu deschizi la nimeni, da? spuse Radu înainte să iasă din casă, apoi închise ușa urma lui.

***

Doamne Dumnezeule, ce mă fac dacă în locul meu s-a mutat cine știe ce zdrahon, genul care îți rupe capul cu o mână? își zise Radu transpirând prin toții porii în timp ce urca treptele ce duceau la fosta lui locuință, realizând că nu are nici cea mai mică idee despre cum vor evolua lucrurile în continuare. Ce le va spune actualilor chiriași, cum îi va convinge să-l lase să desfacă șifonierul din dormitor, erau toate întrebări pe care abia acum și le punea.

La destinație, în fața ușii, Radu se opri să își tragă sufletul. Ei, acuma e acuma, își spuse el sunând la sonerie, neștiind ce-o să spună sau să facă mai departe.

­– Cine e? veni din spatele ușii glasul subțire al unei femei în vârstă.

– Curier poștal, doamnă, răspunse el, pradă unei inspirații de moment. Aveți un mandat telegrafic – Oare or mai exista asemenea mandate în ziua de azi? – pe numele dumneavoastră, spuse Radu scoțând la repezeală din rucsac caietul luat de dimineață din bucătărie.

– Telegrafic, zici? se interesă vocea din spatele ușii.

– Da, doamnă, telegrafic, răspunse Radu, dându-și mult șapca pe spate, lăsându-și chipul la vedere. Totul depindea de câtă încredere îi inspira femeii ce îl studia din spatele ușii prin sticla vizorului mătuit de vreme…

Găsiți varianta completă a acestei povestiri în cadrul volumului intitulat Povestiri de la marginea realității

Image taken from www.deviantart.com