Peronul stației de metrou construită în apropierea fostului obor de vite al Bucureștilor era aproape pustiu. Câțiva călători răzleți sprijineau zidurile privind în gol sau butonându-și telefoanele mobile. Câțiva citeau.

Virgil Mareș își schimbă greutatea de pe un picior pe altul. Pantofii eleganți cu talpă de piele îl strângeau, făcându-l să se simtă transpirat și obosit. Ar fi vrut să ajungă mai repede acasă. Cât mi-or mai lăsa-o și pe aia; că parcă mâine îi văd la ușa mea, fluturându-mi hotărârea judecătorească pe sub nas, spunându-mi că trebuie să plec, își spuse el, privind fără țintă în jurul lui.

Își șterse îndelung, asiduu, mâinile de pantalonii impecabil croiți, boțindu-i de sudoarea palmelor. Și ce dacă? Costumul avea probabil să-i fie confiscat împreună cu restul averii sale. Casă, mașină, micuțul iaht – pe care intenționa anul acesta să-l schimbe cu unul mai mare – toate îi vor fi luate. Și pentru ce, că s-a trezit un tinerel de procuror să dezgroape morții?! Cică să te mai încrezi în justiție. Pe stradă umblă criminali liberi, oameni sunt omorâți în plină zi pentru mărunțișul din portofele, iar pe ei îi apucă rescrisul istoriei. Canaliile.

Atentie, acest text reprezintă doar un fragment din povestirea cu același nume din volumul intitulat Povestiri de la marginea realității

Porni în lungul peronului, atrăgând privirea unei tinere ce asculta muzică în căști de pe telefonul mobil. Adolescenta îl cântări din priviri preț de o clipă, apoi continuă să-și vadă de ale ei.

Linia gurii lui Mareș se strânse, devenind cât o ață. Acum jumătate de an te-aș fi invitat să dai un telefon acasă ca să-i anunți că întârzii. Ne-am fi urcat într-un avion particular de închiriat – când buzunarul zornăie, mereu se găsește unul disponibil – și ne-am fi oprit în Monaco. Sau în Londra, deși hotelurile englezești par niște cocioabe infecte comparativ cu alte locuri civilizate… Îi aruncă din mers o privire superioară, apoi se opri câțiva pași mai încolo, în dreptul unui stâlp de susținere acoperit de desene nătânge.

Din sens opus, ținându-și cu greu echilibrul, se apropie un bărbat cu ochii injectați. Era îmbrăcat într-un costum lălâu, rupt pe alocuri și plin de pete de noroi; pe cap purta o șapcă murdară de var. Mormăia pentru sine cuvinte fără șir, ridicând din când în când glasul spart: Să vină Milițiaaaa, apoi râdea împroșcând stropi de salivă. Oamenii îi făcură loc, ferindu-se din calea lui.

Tânăra cu căștile se retrase câțiva pași, punând o distanță sigură între ea și noua apariție.

Mareș rămase pe loc, căutând dinadins privirea bărbatului. L-aș fi preferat pe Petrache, procurorul, dar Doamne, merge și otreapa asta ca să mă mai dezmorțesc puțin, rânji el, încleștându-și pumnul. Articulațiile falangelor pârâiră, conturând oase puternice.

Bețivul se opri în dreptul lui Mareș, gata de harță:

– Ce te uiți, bă? N-ai mai văzut actor de cinema? hăhăi el tare.

Mareș ridică pumnul strâns ghioagă:

– Plimbă cortu’ că-ți plimb măselele, șuieră el suficient de tare cât să-l audă tânăra, care urmărea pe deasupra telefonului mobil scena în desfășurare.

–  Oho, Rolex, se arătă mirat bărbatul, fără să bage în seamă amenințarea. Original sau pe nașpa? continuă el ocolind prin lateral. În ciuda situației penibile, Mareș își păstră poza agresivă, deși în fața pumnului său nu se mai afla nimeni.

Bețivul se apropie, cercetând ceasul cu ochi mijiți, cum fac miopii. Zise:

– Original, tătel, original. Da’i AirKing, a’ mai ieftină piesă de-o vinde Rolexu’. Cel mult două mii de lire sterline, dacă ești husăn și accepți primul preț de ți-l dă șmecherul de la reprezentanță, râgâi el subțire, cu subînțeles.

–  Așa, și? se stropși Virgil Mareș, unde-i problema?

– La prima vedere, nici una, tătel, nici una. Îl bătu împăciuitor, un pic în derâdere, peste pumnul încordat, făcându-i semn să-l lase jos. Împotriva voinței lui, Mareș se execută.

Boschetarul continuă:

– Dacă a fost suficient de bun pentru piloții RAF din al Doilea Război Mondial, mă gândesc că o fi bun și pentru un directoraș de provincie.

Rânji, arătându-și dinții albi, contrastând cu fața suptă și obrazul nebărbierit.

– Cu ce ocazie pe la București, Gheorghiță? Aduseși plocon la staroste?

Boschetarul râgâi din nou, fluturându-și mâna prin aer.

– Că după țoale și mijlocul de locomoție ales, n-aș zice că ești tu ăla.

Mareș scrâșni din dinți. Ce putea să-i spună? Că în ciuda milioanelor de euro câștigate din afaceri cu statul, în curând nu o să mai aibă nimic? Că azi luase metroul pentru prima dată în douăzeci de ani ca să se obișnuiască cu răul, să fie pregătit pentru când îi vor lua mașina? Dintr-o dată, totul i păru fără sens. Murmură în gol:

– Hai, valea, până nu îți lipesc una după ceafă.

Bețivul îl cântări din ochi pe bărbatul cu statură de jucător de rugby. Ce i-ar mai fi zis el vreo două, să-i șteargă de pe mutră expresia de superioritate. Rosti molcom:

– La început e greu pe stradă. Toate îți lipsesc. Aparatul de ras electric, periuța de dinți și parfumul favorit. Cada cu apă fierbinte și șamponul cu săruri de mare. Apoi, începi să te obișnuiești. Adormi pe unde dă Domnul și te trezești dimineața la cinci ca să-i ajuți pe covrigari să-și care sacii de făină, doar-doar se vor îndura să-ți dea covrigii de nu s-au vândut în ziua trecută. Mai dificil este cu igiena, apoi realizezi că te poți spăla pe dinți cu sare luată de pe mesele restaurantelor și că poți trăi foarte bine și fără hârtie igienică cu dublu strat; e bun și ziarul.

Pumnul lui Mareș se ridică încă o dată. Rosti cu voce joasă, o șoaptă numai:

– Pleacă înainte să se întâmple ceva rău, eu atât îți spun…

Boschetarul își țuguie buzele a dispreț:

– Gata, nu te mai înfoia atât, că m-oi duce, mormăi el  întors pe jumătate.

Făcu un pas, apoi aruncă peste umăr:

– Și data viitoare, băi țărane, când mai porți Rolex, ai grijă să fii îmbrăcat la cămașă cu butoni asortați.

Râse, întorcându-se către tânără, luând-o pe post de martor:

– Auzi la el, Rolex la manșete cu nasturi din plastic…

Ridică din umeri, mormăind suficient de tare să se audă:

– Parveniți de obârșie modestă…

Mareș simți că i se așterne o pânză sângerie pe dinaintea ochilor. Dintr-un singur pas fu lângă boschetar. Îl smuci de umăr, obligându-l să se întoarcă. Șuieră, împrăștiind stropi de salivă:

– Pe cine morții mă-tii faci tu, mă, parvenit, ăăă?

Realizând greșeala făcută, bețivul se trase înapoi, încercând să scape. Prea târziu. Cu ochii picurând otravă, Virgil Mareș își trase pumnul în spate, căutând privirea necunoscutului, asigurându-se că acesta înțelege ce urmează să i se întâmple. Apoi îl izbi cu oasele pumnului, punându-și toată greutatea în spatele loviturii.

Nimerit în bărbie, bărbatul dădu ochii peste cap, apoi se prăbuși la pământ. Zgomotul impactului dintre craniul lui și pavimentul stației se auzi ca o surcică ruptă. Sângele începu să se adune, făcând-o pe tânăra cu căști să strige necontrolat.

Asta îmi mai lipsea, să fac pârnaie pentru un nenorocit de bețivan, îngăimă Mareș furișându-se către capătul peronului. Începu să alerge.

– Hei, tu ăla în costum, stai pe loc! se auzi glasul baritonal al cuiva obișnuit să comande.

Mareș se opri dezorientat în loc. De pe partea cealaltă a liniilor, un individ îmbrăcat în uniformă îi făcea semne să se oprească. Virgil evaluă din ochi distanța până la trepte, apoi renunță. Agentul de pază îl putea intercepta lesne înainte să poată ieși la suprafață. Se întoarse precipitat, luând-o la fugă în direcție inversă. Bărbatul strigă cât îl țineau plămânii:

– Florineee, vezi bă că vine unul spre tine pe partea dinspre Victoriei. Nu-l lăsa să treacă! apoi, către călătorii aflați pe partea lui de stație: Să sune careva la 112, aruncă el, urcând scările în fugă.

Urmărit de privirile călătorilor din stație și de cei doi paznici care se îndreptau să-l prindă ca într-un clește, Virgil Mareș înțelese că nu are scăpare, ambele retrageri fiindu-i blocate. Calculă din ochi viteza cu care corpolentul agent de pază se apropia și decise că are timp. Puse mâna pe marginea peronului și sări între linii.

– Oprește-te! strigă agentul pufăind din greu.

Mareș ignoră somația inutilă, luând-o la goană printre macazurile mânjite de ulei. Strigătele agentului deveniră neinteligibile în spatele lui.

Cu fiecare pas pe care îl făcea în interiorul tunelului, lumina devenea din ce în ce mai întreruptă de umbre. Vocea controlorului de stație se auzi în difuzoare: „Următorul tren sosește în stație peste trei minute în direcția Gara de Nord, Dristor 2”. Băga-mi-aș, cred că e al meu, gâfâi Mareș, realizând că fuge în contra direcției de mers a metroului și că în curând se vor întâlni.

– Stai că trag! îl ajunse din urmă somația gâfâită a agentului.

Poate limbi, că pistol n-ai, rânji Mareș în ciuda situației precare, rememorând armele pe care le purta agentul: un spray paralizant și o tonfă prăpădită, bune de înspăimântat cerșetorii; nici urmă de pistol. Băgă capul în piept și o luă mai tare la fugă.

Becuri mici, ca de frigider, îl întâmpinară, abia dezvăluindu-i unde să pună piciorul. Aceleași traverse de beton, și mai alunecoase acum, îi călăuzeau aproape orbește drumul.

– Te văd, nenorocitule! Să nu crezi că scapi! se auzi înăbușit din spate. Mareș riscă și întoarse capul, la timp pentru a-l vedea pe agent venind în fugă după el. Ca să vezi, mormăi el printre dinți, unul care încă mai crede în simțul datoriei. Imbecilul!

În depărtare, tunelul începu să se lumineze. Vine metroul, gâfâi Mareș, cercetând pereții netezi în căutarea unui loc unde să se ascundă. Nimic. Încetini ritmul pașilor, în ciuda agentului ce se încăpățâna să-l urmărească. În continuare nimic. Evaluă rapid spațiul de o palmă dintre șine și pereții curbați ai tubului din beton, apoi propria-i statură masivă, cu burta revărsată peste curea. Dacă nu găsea rapid un loc unde să se ascundă, era ca și mort.

O luă la fugă cu puteri sporite. Glasul agentului îl ajunse din depărtare:

– O să te taie roțile și ai să mori, băăă… mai strigă el, apoi o luă la sănătoasa înapoi, în direcția din care venise.

Rotindu-și bezmetic capul, Mareș alergă în căutarea unei firide de salvare, unul dintre intrândurile săpate în pereți special pentru astfel de situații. Trebuia să fie una în apropiere. De la unchiul lui, ceferist cu experiență, știa că sunt dispuse cam din sută în sută de metri.

Metroul își făcu apariția în plină viteză după o curbă, scăldând tunelul în lumina orbitoare a farurilor. Mareș ridică mâna în dreptul ochilor și continuă să alerge, refuzând să accepte inevitabilul. Adrenalina îi invadă trupul, ascuțindu-i simțurile.

Atunci o văzu, chiar lângă el; aproape o ratase. Sări fără să încetinească, izbindu-se cu fruntea de betonul grunjos. În următoarea clipă, metroul trecu pe lângă el însoțit de sunetul strident al unui claxon acționat prelung. De ce i-o mai zice, frate, tren, dacă schelălăie ca mașină? se întrebă rânjind, inima bătându-i să-i rupă pieptul.

Garnitura intră în stație, eliberând în urma ei tunelul. Mareș își reluă drumul, pipăind cu piciorul traversele. Era o minune că se afla încă în viață, nu intenționa să forțeze a doua oară mâna norocului alergând prin întuneric. Intuiția îi spunea că dacă va mai exista o urmărire, ea va fi preluată de oamenii poliției.

Păși atent, așteptând ca ochii să i readapteze la semi-întunericul din jur. Sub talpa pantofilor incomozi, betonul se simțea ca o clisă sfărâmicioasă. Aruncă o privire grăbită Rolex-ului de la mână și grăbi pasul, înjurându-l printre dinți pe Costea, amicul care îi făcuse cadou ceasul. Contract de peste un milion de euro și el vine cu o tinichea pe post de plocon, dădu Mareș glas unei frustrări mai vechi. Avea dreptate boschetarul, piesa de la mâna lui era unul dintre cele mai ieftine modele. Dar chiar și așa, în timp se atașase de el; primul lui Rolex…

După alte câteva minute de mers, nimeri peste o cale de acces ce făcea legătura cu tunelul de pe sensul opus. Păși înăuntru, cântărind posibilitatea să-și continue drumul pe partea cealaltă.

Și atunci se întâmplă!

Din interiorul coridorului de acces, pe fondul unei cumplite cacofonii sonore, apăru o siluetă scheletică lovind frenetic cu un fier într-o cratiță de tablă.

– Haaaa! răcni Mareș acoperindu-și capul cu brațele. Brusc, picioarele îi cedară, făcându-l să se prăbușească pe niște saci de nisip lipiți de un perete. Simultan, simți cum își pierde controlul asupra sfincterelor, bășindu-se cu zgomot și udându-și pantalonii, amândouă deodată. Ar mai trebui să râgâi și… auzi el vocea nebuniei dându-i suav târcoale, dar nu apucă să-și ducă gândul până la capăt. Regurgită sonor, făcând arătarea să se dea un pas înapoi.

– Hooo! zbieră stafia ce se dovedi a fi un bătrân adus de spate, îmbrăcat într-un halat de casă mucegăit și plin de găuri. Ce-i cu tine aici? răcni el, ridicând drugul de fier deasupra capului. Ai venit să-mi furi comoara?

În ciuda situației imposibile, sprâncenele lui Mareș se ridicară cu interes: Comoară? Ce comoară? Mormăi primul lucru care îi veni în minte:

– Căutam un loc unde să mă piș pe mine și când am văzut sacii de acolo mi-am zis că l-am găsit… Există totuși posibilitatea interesantă ca totul să fie doar un coșmar idiot. Până și Petrache, procurorul…, îndrăzni el să spere pentru o clipă. Individul izbi cu fierul de perete, făcând să sară bucăți de ciment:

– Să nu-ți bați joc de mine, că nu știu ce se întâmplă, clămpăni bătrânul din gura cu dinți strâmbi, apoi amuți.

Se apropie cu pași măsurați, ținând drugul la vedere. Privi la pata întunecată răsărită pe pantalonii lui Mareș și murmură printre buzele răsfrânte:

– Ai dreptate. Ciudate obiceiuri a mai căpătat lumea între timp, zău așa. Pe vremea mea doar nou-născuții se scăpau pe ei. Dacă mi-o veni vreodată vremea să mă întorc, presimt că o să-mi fie greu să mă obișnuiesc, comentă ca pentru sine, apoi tăcu brusc, țintuindu-l pe Mareș cu ruginitura din mâna lui.

Susură, aplecându-se în față:

– Mă vezi?

– Dda, bâigui Virgil, terifiat de schimbarea de atitudine. Vă și aud, se grăbi el să adauge la vederea rânjetului de satisfacție apărut pe chipul bătrânului.

– Așa, deci… susură fantoma scărpinându-se cu fierul la noadă. Mă și vezi, mă și auzi… Măi să fie, ești sigur că nu te înșeli? întrebă devenind brusc bănuitor. Continuă fără să aștepte răspuns:

– Ia zi, câte degete am aici?

Mareș se aplecă în față, mijindu-și ochii. Spuse nesigur:

– Pa-patru…

– Cum așa? se stropși bătrânul, ridicându-și mâna în fața ochilor. Mormăi surprins: Mda, ce să zic. L-oi fi pierdut pe ăla micul venind încoace…

Pocni din degete, în mână răsărindu-i o lampă veche cu gaz. Zise:

– Ajută-mă să-l găsesc, te rog, înainte să dea șobolanii peste el.

Puse un genunchi în podea, mormăind în barbă…

Găsiți varianta completă a acestei povestiri în cadrul volumului intitulat Povestiri de la marginea realității