Înaintea mea se întinde un drum de țară, șerpuit îngust și ars de soare. Departe, lipit de linia orizontului, un castel domină împrejurimile cocoțat pe movila lui cu aer de colină.

Merg la pas, fără să mă grăbesc, pipăind cu ochii minții cele două mânere uriașe de bronz cu care știu că mă vor întâmpina porțile fortăreței. Și cânt. Ce anume, nu îmi dau prea bine seama, motiv pentru care fluier o țâră mai tare. În scurt timp, mormăiala din barbă cu pretenții de cântec ia proporții îngrijorătoare, validând încă o dată (de parcă ar fi fost nevoie) zicala conform căreia cei lipsiți de talent înlocuiesc lipsa harului prin dârzenie. Errare humanum est, sed in errare perseverare diabolicum, cum zicea badea Seneca cu ceva vreme în urmă. Între timp, am uitat ce cântam și altceva mi-e lene să încep. Halal erou.

Pescuiesc din iarba ce tivește marginea drumului un băț de lemn ce se termină în ceva ce aduce vag cu capul unui cal. Privesc pâcliș stânga-dreapta, mă asigur că nu este nimeni și încalec plin de mine bidiviul presupus nărăvaș. Diii, Silveeeer, strig din toate puterile, bătându-l totodată cu călcâiele. Murgul – la cât de bine mă pricep eu la culori, ar putea fi la fel de bine fucsia sau corai – se ridică majestuos pe picioarele din spate, nechezându-și impacient nerăbdarea. Îl domolesc blând din genunchi, imprimându-i un trap ușor, în timp ce plescăi ritmic din buze: clac-cloc, clac-cloc.

Merg zi de vară până în seară. Trec peste dealuri și păduri, depășindu-l până și pe piticul ce contempla din balconul lui cât de departe locuiește (nouă mări și nouă țări, ca să fim mai exacți). Înainte, doar înainte, către cele două sirene ce îmi farmecă neîntrerupt timpanele imaginației cu sunetul lor grav de metal bătut în taină cu ciocane din plumb pe nicovale din porțelan, la lumina a sute de electrozi de sudură luminând incediar.

Soldații postului de pază din fața castelului mă privesc invidioși cum mă apropii de ușile ce își proiectează canaturile până dincolo de tăriile cerului. Mă opresc o clipă, coborându-mi fruntea în semn de respect. De ce respect? Habar n-am, dar bănuiesc că n-are cum să strice.

Trag cu putere de cele două inele de bronz, deschizând de o palmă porțile, îndeajuns cât să mă strecor printre ele. Noroc că în ultima vreme îmi coc singur pâinea. Să fi fost altfel, mai că mă vedeam rămânând pe dinafară.

Îmi iau calul de căpăstru – o figură de stil pentru urcarea măturii pe umăr dintr-o singură mișcare (care, între noi fie vorba, ar face gelos un dorobanț cu ștate vechi în ale căprăliei) – și pornesc înainte, către fântâna cu apă cristalină deasupra și mâl dedesubt, spre care se îndreaptă din sens opus un grup de bătrâni călcând anevoie pe picioarele lor deformate de reumatism. Îmi adun cu greu puterile secătuite de drum, adaug deasupra ultimul strop de speranță rămas și grăbesc pasul.

SFÂRȘIT

Image taken from www.deviantart.com