Taxiul în care mă aflu – în care ne aflăm, îmi zic, trăgând cu ochiul în stânga mea – lasă în urma lui blocurile cenușii construite în perioada comunistă, fiind întâmpinat de pâlcuri de case din perioada interbelică. Străduțe bătute în piatră cubică – pitorești, le-ar numi unii, meschine și înghesuite, îmi par mie – defilează pe lângă noi ca tot atâtea țevi de pușcă ghintuite pregătite să tragă.

Taxiul oprește scârțâind la bordură; iată-ne ajunși la destinație. Cobor mai întâi eu, apoi îi întind mâna Ioanei. Ochii îi zâmbesc cu scântei; mă prinde de degete și sare din mașină.

Atentie, acest text reprezintă doar un fragment din povestirea cu același nume din volumul intitulat Povestiri de la marginea realității

– Sunteți sigur că aici trebuia să ajungeți, domnule? mă întreabă șoferul de taxi, o matahală îmbrăcată într-o cămașă boțită, de un alb incert.

– Castanilor 26, nu-i așa? mormăi eu, încercând să găsesc din priviri firma hotelului unde urmează să ne cazăm.

– Aici este, îmi răspunde bărbatul, arătând către zidul clădirii lângă care ne-am oprit, unde, pe o tăbliță ruginită abia se poate descifra “Strada Castanilor”, iar mai jos, cifrele doi și șase.

– Este vreo problemă? mă întreabă Ioana, săltându-și din mers poșeta pe umăr.

Mă întorc către ea, schițând jumătate de gest de-a o lua de mână, apoi renunț, oferindu-i brațul așa cum cred eu că se făcea odinioară la curtea regilor Franței. Pentru un moment, regret că nu am o pălărie cu panaș să o pot scoate în semn de omagiu. He-he, ar fi fost o scenă bună pentru o rubrică specială în ziarul local, una intitulată “Perle din sesiunea pentru repetenți”, îmi spun pufnind în râs la gândul cum mi-ar sta cu rucsac pe umeri și pălărie cu pene de struț pe cap. Cel mai probabil, nu mă lăsau să ies de pe peronul gării. Mă legau de stativul pentru biciclete, să fie siguri că nu scap.

– Nu, nici una, răspund, dureros de conștient de mâna ei odihnind pe brațul meu. Fără să vreau, îmi îndrept umerii, privind în lungul străzii cu un justificat sentiment de mândrie. Observați voi, oameni de rând, ce femeie frumoasă merge lângă mine? spune bărbia mea, sfidând întreg universul cunoscut.

Ceva din atitudinea mea îi stârnește un surâs, dar păstrează gândul pentru ea. Mor de curiozitate să aflu despre ce este vorba, dar strâng din dinți și mă gândesc la altceva. Știu că îmi va spune cândva, la un moment dat.

– Lăsați-l, că îl iau eu, o aud spunându-i șoferului, îndreptându-se către portbagajul taxiului pricăjit care ne-a adus până acolo.

Aș vrea să-i spun că mi-a făcut plăcere să o aștept la gară. De ce? Nici eu nu știu exact.

– Cu respect, domnișoară, vă rog să nu mă faceți să mă cert cu mama mea, mă dezmeticesc eu în sfârșit din bucuria de a o privi.

Și ea, și șoferul se întorc către mine surprinși, la fix pentru a mă strecura printre ei.

– Da, continui eu, punând trolerul Ioanei pe asfalt – mirat că nu cântărește chiar o tonă – nu-i de glumă când ai o mamă ca a mea. Am dat de dracu’ dacă mă vede lăsând o doamnă să care ca un măgar pedepsit că –

S-a bășit în timpul liturghiei, – mă trezesc adăugând în sinea mea. Îmi fac o notă mentală să-mi dau un pumn în ochi cu prima ocazie când rămân singur.

– … a intrat în biserică neanunțat, reușesc eu s-o scot în mod onorabil la vopsea, vocea tremurându-mi doar foarte puțin. Noroc că este noapte și nu mi se pot vedea lacrimile șiroindu-mi pe obraz. Ce bine! Cum ar fi fost să creadă Nelu, taximetristul, că plâng de jale că se urcă la volan și pleacă?

Împreună, pornim către numărul 26. Abia după câțiva pași îmi dau seama că o țin de mână. Îi zâmbesc și o trag mai aproape de mine. Îmi face înapoi cu ochiul, strângându-mi degetele între ale ei.

La pas – normal, toată lumea este a noastră – intrăm în imobilul cu vopsea coșcovită printr-o ușă masivă, cu broască de alamă înnegrită de vreme.

– M’năseara, pe cine căutați? răsună o voce hârâită din spatele unui birou cu aspect de tejghea ce se află la intrare.

Unde Paștele mă-sii e hotelul ăla de patru stele unde am făcut rezervări pe internet? mă întreb eu, neștiind cum să mă uit la fundătura în care am ajuns.

– Nu vă supărați, noi căutăm Hotel Paris, mormăi eu, privind într-o dungă la paznicul burtos ce poartă pe cap un joben de un galben infernal, a cărui culoare îmi rănește ochii…

Găsiți varianta completă a acestei povestiri în cadrul volumului intitulat Povestiri de la marginea realității

Image taken from www.deviantart.com