Cu ultimele puteri, aflat dincolo de limita rezistenței fizice, Lucian Manea reuși să atingă liziera pădurii. De două zile se afla pe drum, timp în care nu a mâncat și nu a băut nimic, în ciuda izvoarelor și tufelor de fragi pe care le-a întâlnit în cale. Nu e timp de pierdut. Înainte, mereu înainte, îl mânaseră din spate propriile-i gânduri ori de câte ori dăduse să se oprească. Trebuia să facă rost de o targă, apoi să se întoarcă în locul unde o lăsase  zăcând pe Roxana, prietena lui.

Gardul din sârmă ghimpată, cu fire înnodate în forma unor absurde funde ornamentale, înconjura casa pe care o văzuse pe când cobora versantul muntelui, promițând zgârieturi și infecții adânci.

Atentie, acest text reprezintă doar un fragment din povestirea cu același nume din volumul intitulat Povestiri de la marginea realității

Zici că înăuntru e o pușcărie în care deținuții sunt obligați să poarte tot timpul anului căciulițe de Moș Crăciun, mormăi Lucian Manea, apucând pe drumul plin de praf ce ducea către prispa casei. Strigă cu voce pierdută:

– Hei, e cineva acasă?

Așteptă câteva momente, apoi reluă plângăreț:

– Trebuie să dau un telefon… O tânără, prietena mea, a căzut în prăpastie – privi nehotărât în jurul lui – undeva… pe acolo, indică el vag în direcția de unde venise.

Doar o pală de vânt iscată de niciunde răspunse chemării lui. Manea își băgă capul între umeri și încercă clanța. Ușa opuse o mică rezistență, apoi, într-o liniște completă, se deschise de perete. Măcar n-a scârțâit, mormăi în sinea lui. Își drese glasul, apoi încercă din nou:

– E cineva acasă? Știți, un telefon, e o urgență…, rosti aproape în șoaptă.

Intră în casă, întâi un pas, apoi celălalt. Podeaua scârțâi în răspuns. Abia ce ziceam că e de bine, înghiți el în sec, coborându-și privirile la scândurile mirosind vag a gaz.

Traversă holul claustrofobic, cu tavan jos, pășind în singura cameră ce forma parterul locuinței. O, mamă, unde am nimerit? se cutremură el văzând satârul de oase cu mânerul năclăit de grăsime și fire de păr ce sta înfipt în tăblia plină de pete brune a unei mese din lemn negeluit.

Lucian Manea simți că îi vine rău. Oboseala, lipsa de hrană și setea mușcară brusc din el. Lumea i se tulbură înaintea ochilor, făcându-l să se sprijine de perete. Trebuie să fug, bolborosi, ocolind cu privirea patul de fachir, la capul căruia zăceau aruncate la întâmplare mai multe perne găurite și murdare de ceva ce doar sânge putea fi. Căzu în genunchi.

– Aici, sus, bubui de undeva de deasupra o voce baritonală. Din tavan, printr-un chepeng îngust, căzu desfășurându-se o scară de frânghie.

– Hai, urcă să vorbim, adăugă aceeași voce.

Ba cred că nu, îngână Manea, ridicându-se în picioare cu energia disperării. Podeaua scârțâi din nou, însoțindu-i drumul către ieșire.

– Telefonul este aici, îl îmbie glasul nevăzut. Ziceai ceva de o urgență sau mi s-a părut mie?

Manea se opri în dreptul ușii. Roxana, mormăi el printre dinții încleștați privind afară, la poteca plină de praf și la fundele aberante din sârmă ghimpată. Tonul interior i se înmuie subit. Sărăcuța. Stă în groapa aia întunecată de atâta timp. Măcar o sticlă de apă să-i fi lăsat când am plecat după ajutor. Privi peste umăr la scara spânzurând din tavan.

– Vin acum, rosti în silă.

Apucă funiile unduitoare cu ambele brațe, apoi, mormăind o obscenitate la adresa neatenției prietenei lui, începu să urce. De îndată ce capul îi trecu de linia podelei, o ambianță de cafenea suprarealistă îl întâmpină din toate părțile, făcându-l să rămână blocat în gura chepengului.

– Hai, urcă, îl îmbie glasul.

Lucian privi în jur, de la podeaua alergând în romburi alb-negre în toate direcțiile, la bărbosul scund, cu basc florentin pe cap, ce îl cerceta pe sub sprâncene din spatele unui șevalet.

– Bună ziua, bâigui Manea ridicându-se în brațe pe dușumeaua podului. Îmi pare rău că vă deranjez, dar, știți…

– Telefonul e acolo, interveni pictorul, făcându-i semn cu pensula către o etajeră din aramă prinsă în perete.

Își bate joc de mine? se întrebă Lucian îndreptându-se cu inima îndoită către telefonul cu manivelă, a cărui carcasă de ebonită părea turnată în obsidian. Cum ar trebui să procedez? Învârt de daravelă și strig cât mă țin puterile în receptor: “Alo centrala”? Ceva nu era în regulă. Încercă să câștige timp:

– Puteți să-mi spuneți unde ne aflăm? Adăugă repede: Ca să pot spune echipei de salvare de unde să vină să mă ia…

Chipul pictorului deveni melancolic, apoi se posomorî brusc.

– Ne aflăm la locul meu de… lucru, mormăi el, revenind asupra pânzei așezate pe șevalet. Trase câteva linii cu pensula, apoi se dădu un pas în spate, ignorându-și musafirul.

– Și dumneavoastră cine sunteți? riscă Manea o nouă întrebare.

Pictorul îi aruncă o privire agasată și își văzu mai departe de lucru ca și cum celălalt nici nu ar fi fost acolo.

Lucian Manea surâse plângăreț:

– Altfel nu vor ști unde să vină cu elicopterul. Știți, e pentru…

– Știu, mi-ai zis, pentru echipa de salvare, nu-l lăsă pictorul să-și termine vorba. Spune-mi, întoarse el tabloul către Manea, crezi că am reușit să surprind expresia Roxanei înainte să se prăbușească, sau ar mai fi ceva de adăugat?

Lucian Manea simți că leșină. Se sprijini de perete, încercând să dea o noimă imaginii de pe pânză.

– Nn-nu înțeleg, se bâlbâi el cu ochii la figura desfigurată de groază a Roxanei, al cărei răcnet asurzitor te așteptai să plece din clipă în clipă de pe buzele subțiri și insipide, pe care nici un fard și nici un ruj nu le putea face să arate altfel decât ca o rană prost plasată pe un chip lipsit de orice urmă de farmec…

Găsiți varianta completă a acestei povestiri în cadrul volumului intitulat Povestiri de la marginea realității

Image taken from www.deviantart.com