Agitând aerul îmbibat cu miros de igrasie și ulei de motor, metroul intră în tunel, făcând pasagerii răzleți să se clatine în vagoane. Cei mai mulți stau pe scaune, doar câțiva tineri non-conformiști în picioare. Garnitura cotește, scuturându-i și mai tare pe călători.

Ana Dumitru privește podeaua vagonului scufundată în gânduri. Dacă nu i-ar mirosi atât de urât respirația… Imaginea unor degete boante, cu smocuri de păr negru la încheieturi îi apare în fața ochilor. Respiră adânc, încercând să-și controleze reacția de scârbă.

Atentie, acest text reprezintă doar un fragment din povestirea cu același nume din volumul intitulat Povestiri de la marginea realității

Brusc, își astupă gura cu palma și icnește din fundul stomacului. Îi este rău; s-a albit la față și gâfâie. Bărbatul din scaunul alăturat o privește îngrijorat, trăgând cu ochiul la celelalte locuri libere din vagon. Ar vrea să se mute, dar se jenează s-o facă, așa că rămâne pe loc.

Tânăra își îndreaptă puțin câte puțin spatele; se pare că a scăpat. Deodată, un junghi în pântece îi seceră răsuflarea, făcând-o să se aplece înainte. Jetul abundent de vomă își face loc pe deasupra degetelor încleștate, revărsându-se plescăit pe podeaua vagonului. Tânăra șoptește o scuză mizerabilă către bărbatul de lângă ea, regurgitează printre degetele clisoase, apoi vomită din nou.

Târfă împuțită. Vii beată din club să-ți borăști mațele peste noi, aproape că îi aruncă în față călătoarea așezată vis-a-vis de ea, o femeie coafată cu risipă de onduleuri de genul gospodăresc, purtând șlapi de plastic și fustă de blugi cu model. Rânjește, măsurând-o ostentativ din priviri pe tânără: Vai de viața ta de distrusă. De băut ți-a dat, capră te-a pus, dar de mâncare nu ți-a luat, săraco care ești, își zice, trăgând cu ochiul la balta limpede ce se lățește între pantofii cu toc înalt ai tinerei aflate în dificultate. Miros de alcool și aciditate gastrică umplu aerul, făcându-l greu de respirat.

Ana își prinde capul în mâini, fixând podeaua. Norocul meu că nu mai era nimic de mâncare în casă de dimineață, murmură ea cu ochii la lichidul vâscos scurgându-se șerpuit în lungul vagonului. O femeie încălțată în sandale, așezată câteva scaune mai încolo, își ferește scârbită picioarele.

***

Se făceau trei zile de când nu mâncase. Cu ultimii bani – împrumutați și ei – cumpărase o pâine și câteva felii de parizer pentru Ioana, sora ei mai mică, o zgâtie de fată cu genunchii mereu juliți. Îi pusese în farfurie, apoi o lăsase singură. E pentru tine, mâță; eu am mâncat la Jeni, îi spusese peste umăr, cu vocea năclăită de saliva foamei. Mințea. Pe Jeni nu o mai văzuse de câteva săptămâni; îi datora bani. Ei, ca și aproape tuturor celor din jur. Ce avea să se facă? Mâine veneau să le taie lumina, o anunțase administratorul. Dacă ar da Dumnezeu să se prăpădească mama lor mai repede… Ajutorul de înmormântare nu era mult, dar însemna ceva. O mai puteau duce un timp, ea și Ioana. Cât despre înmormântarea creștinească a mamă-sii, cu popă și groapă, ducă-se pe pustii, era bun și crematoriul. Banii sunt mai de folos celor vii decât morților.

În aceeași seară au sunat-o cei de la spitalul unde era internată mama ei. Nu mai aveau ce să-i mai facă, boala intrase în ultimul stadiu; i-o trimiteau să moară acasă. Atunci s-a hotărât: avea să-l sune pe Cornel, bărbatul cu dinți stricați și umeri păroși care îi oferise bani ca să-i aibă trupul…

Găsiți varianta completă a acestei povestiri în cadrul volumului intitulat Povestiri de la marginea realității

Image taken from www.deviantart.com