Cum toate lucrurile importante se fac numai după ce ai așteptat o săptămână întreagă – poate se rezolvă singure și nu trebuie să te mai ocupi de ele – m-am decis, în sfârșit, să chem un instalator ca să-mi schimbe garnitura de la chiuveta din bucătărie.

Dacă aveți un prieten care le știe pe toate, pe care îl căutați fie că v-au luat permisul, fie că vreți să știți cam care mai este bursa locurilor de veci, atunci aveți idee despre genul de om la care m-am gândit să apelez. Cu ochii la țeava picurând, am pus mâna pe telefon și l-am sunat pe Valentin. Abia am apucat să îi spun în câteva vorbe despre problema ce mă apăsa, că m-a și întrerupt:

Atentie, acest text reprezintă doar un fragment din povestirea cu același nume din volumul intitulat Povestiri de la marginea realității

– Face pic-pic-pic sau pic, poc, poc, [pauză] pic, poc, poc? se interesă el.

Dau să-i zic că nu mi-am văzut niciodată chiuveta valsând – pentru că un ritm lent de vals, {pic, poc, poc}, {pic, poc, poc}, îmi sugerau spusele prietenului meu – dar ceva din glasul lui m-a făcut să-mi țin poantele pentru mine. Mi-am cerut scuze pentru neștiința mea în ale instalațiilor și m-am aplecat cu urechea la țeavă.

Preț de câteva secunde am încercat să-mi dau seama dacă pe lângă pic-pic-pic se mai aude și vreun poc. Nimic. Pe când dădeam să-i confirm lui Valentin lipsa poc-ului, îl aud. Catifelat, ca o boabă de rouă: poc. Apoi, încă o dată: poc.

Faptul în sine m-a îngrijorat, dar nu vă pot spune exact din ce cauză. Deși suav, simțeam poc-ul cumva nelalocul lui. Cât despre țeavă, părea caldă într-un mod nesănătos, ca o frunte transpirată de febră. I-am comunicat pe dată lui Valentin atât descoperirea, cât și considerațiile mele pe marginea subiectului. În receptor s-a lăsat liniștea.

– Voi contacta o persoană de încredere, a spus în cele din urmă Valentin, o undă de impaciență strecurându-se în glasul lui. Numele dânsului este Sigismund și este un domn foarte serios. Te rog să-l tratezi în consecință, a mai adăugat el și a închis telefonul.

Ușor confuz de toată întâmplarea, am pus o cană de apă la fiert cu gândul să-mi fac un ceai.

În clipa următoare, soneria din hol mă trezește din visare.

Trebuie să fie administratorul. Cineva din afara blocului ar fi sunat mai întâi la interfon, îmi spun înhățându-mi în drum portofelul. Ca să nu fac două drumuri, vorba bancului.

Deschid ușa și – de surpriză – uit să respir! Din cadrul ușii mă privește un bărbat înalt, cu o barbă deasă, ușor încărunțită. O persoană serioasă, în mod evident. Îi fac semn să intre:

– Domnul Sigmund, nu este așa? întreb eu tâmp, știind că nu are cum să fie el. Abia dacă am închis cu Valentin de câteva minute.

– Sigismund, mă corectează el. Sigismund Neagoe. Unde este pacientul? continuă, nelăsându-mi ocazia să-mi cer scuze.

În mintea mea are loc o adevărată cavalcadă. Încerc să îmi aduc aminte dacă ilustrul principe transilvănean al cărui prenume îl poartă persoana (serioasă) din fața mea a avut vreodată de-a face cu numitul Neagoe Basarab, dacă cei doi au făcut vreodată schimb de pumni, e-diligențe sau bezele, fie dacă măcar au trăit în aceeași epocă. Renunț. N-am fost niciodată bun cu datele istorice. Un rânjet de persoană sever retardată mi se întinde fără voie pe mutră, în timp ce imaginația mi-o ia razna. Mă și văd smulgând chiuveta din locașul ei, aducând-o pe canapea pentru a-i fi investigată compulsia la repetiție (picătură) de către domnul Sigmund. Ăăă, scuze, Sigismund…

– În bucătărie? mă întreabă persoana pe ton de afirmație.

Mă uit la el și am senzația că sunt victima unei farse cosmice. Îmbrăcat la costum cu vestă, servietă diplomat asortată la culoarea pantofilor, tipul intră în casă trăgând după el un căluț de lemn vopsit în culori pastelate. Ale cărui roți, culmea, scârțâie. Scâââârț, scââââârț, prelung, jalnic, întocmai ca zgomotul unui spânzurat legănându-se plictisit în bătaia vântului.

Scutur din cap, încercând să-mi adun gândurile.

– Da, în bucătărie, zic eu, luând-o înainte pe hol.

Persoana mă urmează cu pași măsurați, trăgând cu demnitate căluțul după el. Scââârț.

– Lăsați-mă pe mine, îmi spune când ajungem lângă chiuvetă.

Parcă regretând, îmi întinde sfoara căluțului, nu înainte de a mă avertiza:

– Vă rog să aveți grijă de el.

Dau să îl întreb care îi sunt preferințele alimentare – ale calului, se înțelege – apoi renunț, mulțumindu-mă să bâțâi câteva genuflexiuni pe loc, ca și cum m-aș afla în plină sesiune de echitație. Persoana mă privește sever peste umăr, înghețându-mi rânjetul pe buze. Își lipește urechea de țeava de inox, ascultând cu atenție.

Încerc să zic ceva, dar tipul îmi face iritat semn să tac. După un timp care mie mi se pare o eternitate, se ridică și spune:

– Este mai grav decât credeam. Trebuie să acționăm imediat.

Își așază servieta pe masă, din care scoate ceva ce aduce – măcar la prima vedere – cu un ceas solar. Întreabă neutru:

– Este posibil să ridicăm transperantele? Știți, pentru măsurători, adaugă el cu un ton ca de scuză.

Fac mai mult decât să îi dau voie să le ridice; o fac chiar eu. Tipul îmi mulțumește cu o înclinare princiară din bărbie și se apucă să facă niște gesturi complicate prin aer, luându-și repere cel puțin interesante, cum ar fi ușa de la frigider sau coșul în care stă câinele când nu are chef să doarmă în pat.

Vali, pe cine mi-ai trimis? îmi zic holbându-mă la distinsul domn ce se deplasează prin bucătăria mea în niște piruete și salturi demne de un șaman atins de spondiloză.

– În sfârșit! exclamă el, punând ceasul solar pe marginea mesei și făcând un pas în spate să-și admire opera.

Într-adevăr, atât ceasul din perete, cât și cel solar de pe masă, par să indice aceeași oră…

Găsiți varianta completă a acestei povestiri în cadrul volumului intitulat Povestiri de la marginea realității