În adâncul tainiței subpământene bătrânul îmbrăcat în zdrențe, cu păr încâlcit și privire clocotitoare, aprinse încă o lumânare de seu. Era ultima, iar dacă Anton, ajutorul lui, mai întârzia mult, avea să rămână fără.

Șchiopătând din cauza unei fracturi mai vechi, suferită înainte să fie silit să se ascundă în catacombele orașului, bătrânul se îndreptă către decoctul din plante ce bolborosea pe o măsuța șchioapă. Ventilă aerul de deasupra cuvei cu degetele lui scheletice, adulmecând mirosul iute de scorțișoară împletit cu o aroma dulceag-fierbinte ce se ridica din capul unui șobolan pe jumătate putrezit. Scoase din cingătoarea de piele ce îi înconjura mijlocul un brici cu lama scânteietoare, cu mânerul matisat în sfoară de împachetat. Cu grijă, trase o tăietură fină ca firul de păr peste vârful degetului arătător. Sângele începu să curgă, adunându-se în picături întunecate înainte de a se prelinge în vasul de pământ ce adăpostea restul fierturii.

Privi către lumânarea fumegândă. Avea să ajungă, dar nu cu mult. Trebuia să se grăbească.

Lăsându-și greutatea pe piciorul sănătos, se întoarse în loc și merse către scrinul purtând însemnele casei sale: o carte deschisă străpunsă de lama unui pumnal însângerat. Deschise unul dintre sertare, de unde scoase o seringă din sticlă încrustată cu inserții de aur. Trase de câteva ori în sus și în jos de pistonul instrumentului, asigurându-se că funcționează. Dintr-o cutie mică de lemn scoase un ac subțire, negru la culoare și foarte ascuțit și îl atașă la seringă. Își duse mâna la piept, în dreptul inimii și rânji larg, lăsând să se vadă o dantură impecabilă, de adolescent. Izbucni într-un râs chițăit, repede absorbit de pereții din pământ umed al cămăruței.

Cu o cană de tablă scoase puțin lichid din decoctul neliniștit de bule mari de gaz. Îl filtră într-un recipient curat din sticlă trecându-l printr-o bucată de pânză groasă. Trase de pistonul seringii până ce aceasta se umplu la jumătate. Se așeză pe buturuga plesnită, tăiată câș, ce îi servise în toți anii aceștia drept fotoliu de citit și loc de penitență.

Întinse mâna și luă brioșa ce mai rămăsese din prânzul-cină adus ieri de Anton. Cu ochii închiși murmură câteva cuvinte într-o limbă de neînțeles, accentuând din gât consoanele și cântând înalt vocalele. Când termină, înfipse acul în prăjitura pufoasă și apăsă pistonul până la capăt dintr-o singură mișcare. Puse brioșa pe o poliță îngustă aflată lângă el și se sprijini de perete, nepăsător la rădăcinile și bulgării de pământ ce îi intrau în păr.

Aproape ațipise când brioșa săltă violent pe poliță. Bătrânul își umezi buzele crăpate și se aplecă deasupra ei, ochii lui verzi arzând de o lumină venind dinăuntru. Își plimbă degetele deasupra ei, alintând părul scurt ce luase locul crustei rumenite. Brioșa îi răspunse înapoi, rumegând un sunet de cioburi și cuie date prin mașina de tocat. De sub ea, de unde căldura cuptorului o întărise cel mai mult, arătarea scoase o mulțime de piciorușe scurte, cu lame subțiri ca firul de păr sclipind în lumina mucului de lumânare.

Rând pe rând bătrânul picură stropi de culoarea chihlimbarului pe farfuria de tablă, pe briciul cu mânerul înfășurat în sfoară, pe toporișca știrbă înfiptă în tocul ușii, văzând cu ochii minții târâtoarele oarbe sau șoimii răzbunători în care aveau să se preschimbe, purtând stropi din sângele lui clocotind de ura răzbunării.

În afara camerei pașii lui Anton răsunară înfundat. Bătrânul suflă iute în lumânare, scufundând camera în întuneric. Simțindu-i dorința, brioșa coborî de la locul ei, alergând neauzită pe piciorușele ei din oțel și carne. Era ora prânzului.

SFÂRȘIT

Image taken from www.deviantart.com