Bezna atârna de tavanul încăperii, împresurând umerii bărbatului ce stătea cu capul prăbușit în palme. Lumina era firavă, provenind de la resturile unui muc de lumânare pirpiriu lipit direct de tăblia mesei.
Cornel Argatu privi printre brațe la foaia de hârtie mototolită din fața lui: „Când tu vei citi această scrisoare, eu voi fi…”. Jigodie, scrâșni el din dinți, lovind cu pumnul de masă. Cu mișcări obosite se întoarse către teancul de scrisori de lângă el. Când s-au adunat atât de multe? murmură Argatu.
Atentie, acest text reprezintă doar un fragment din povestirea cu același nume din volumul intitulat Povestiri de la marginea realității
Apucă cu degetele primul plic, scoțând afară o foaie de hârtie îngălbenită de vreme. Ochii îi căzură la întâmplare pe o bucată de text subliniată cu linii ascuțite: „Mori, javră ordinară!”. Puse scrisoarea înapoi în plic și o luă pe următoarea: „Nu există pedeapsă suficientă pentru aroganța de care ați dat dovadă. Cu ciocanul v-aș bate un glonț neexplodat în frunte”, strigau literele de tipar scrijelite pe prima pagină, imediat sub formula de introducere „Stimate domnule inspector”.
Lumânarea sfârâi, ridicând în aer un puf de fum înțepător. Bărbatul întinse mâna pentru a lua o nouă scrisoare, dar ochii i se întoarseră la foaia aflată în fața lui: „Nu ți-am spus până acum de starea mea deoarece n-am vrut să te supăr. Știu că detești orice are legătură cu boala și pe bolnavi în mod special. Cuvintele grele din ultima ta scrisoare mi-au dat mult de gândit… “. Vacă, scuipă el printre dinți și luă următorul plic.
Una după alta, grămada de scrisori scrise sub beția urii de moment, dar niciodată – cu o singură excepție – trimise, își revărsau lăturile lor de mult uitate. „Nivelul dumneavoastră de inteligență oferă o bază solidă eutanasiei asistate” sau „De fiecare dată când îmi amintesc de tine realizez că are și cancerul rolul lui în societate. Te rog, apucă-te de fumat și mergi zilnic la solar! Fă ce trebuie să faci și nu mă dezamăgi mai mult decât ai făcut-o deja”; și tot așa.
Argatu se întoarse la pagina din fața lui. Ultimul rând, scris mai șovăielnic decât restul, îi arse pentru a mia oară ochii:
„Să nu te întristezi, dragul meu; este în firea lucrurilor să se întâmple astfel. Cât despre mine, să nu îți faci griji, căci n-am fost singură când a sosit clipa. Am avut la capul patului una din fotografiile tale de când te duceam în parc să te dai în roată și amintiri cât să depăn pentru încă două vieți.
Cu bine,
Mama”
Cornel Argatu inspiră adânc, refuzând să dea curs nodului din gât. Vremea bocetelor trecuse – dacă existase vreodată una pentru el. Acum, era vremea faptelor.
Când se simți din nou sigur pe mâinile lui, deschise un sertar și scoase un pistol cu țeava lungă. Schiță gestul de a-l duce la tâmplă, dar se opri în loc. Un zâmbet strâmb se aprinse în ochii lui negri, luminându-i fața ridată. Orice nenorocit are dreptul la o picătură de noroc, nu-i așa? șopti ca pentru sine. Ejectă butoiașul pistolului, extrase un glonț și dădu să închidă înapoi arma. Să nu rămână totuși locul gol, mormăi el, înghesuind în alveola rămasă liberă o bucată de hârtie ruptă la întâmplare dintr-una din scrisorile aflate pe masă…
Găsiți varianta completă a acestei povestiri în cadrul volumului intitulat Povestiri de la marginea realității
Image taken from www.deviantart.com
- Emoționantă
- Fascinantă
- Amuzantă
- Plictisitoare
- Tristă
- Enervantă