Printre trestii

Cu greu putea fi numit lac. Băltoacă ar fi fost o denumire mai potrivită pentru groapa puțin adâncă, plină cu apă mustind dintr-un izvor de suprafață.
The Hay Wain
Cu toate acestea, era, fără ca nimeni să știe acest lucru, locul unde găseai consemnată mare parte din istoria murdară a satului ce crescuse răzleț pe dealurile din apropiere. De la toporul cu lamă ciobită cu care a fost ucis Gheorghe ăl bătrân când l-au călcat hoții în noaptea Sfântului Andrei și până la inelul de logodnă aruncat de Eliza, fata bătrână cu albeață la ochi. Erau acolo toate, dormitând sub mâlul gros.

Copii iubeau oglinda de apă statută; aici veneau să bălăcească în timpul verii și bată cu bulgări în apropierea Crăciunului. Nu la fel stăteau treburile când venea vorba despre cei mari. Ei și-ar fi dorit ca Balta Cucului (cum era ea cunoscută în împrejurimi) să dispară de pe harta urbei lor. Așezată rău, în drumul căruțelor ce se duceau și se întorceau de la târg, ea continua să fie o pricină de iritare pentru săteni.

Singurul motiv pentru care nu fusese secată încă era încăpățânarea de catâr a lui Gore, bătrânul cu sprâncene sălbăticite și fără o mână, pe pământul căruia se întâmplase să se nimerească balta. Câte nu încercaseră ei să facă pentru a-l convinge să-și schimbe gândul. Zadarnic. Ciungul o ținea pe a lui: balta fusese acolo de când se știa el și acolo avea să rămână în vecii vecilor, sursă neîntreruptă de țânțari și mirosuri rele. Mai spune-i ceva dacă poți.

Departe de mal, înconjurat de stuf din toate părțile, stând pe o bucată de pământ cât să te așezi cu picioarele întinse, stă ascuns Vasile, zis și Babuinul. Gura cu buze groase, fața păroasă umbrită de fruntea proeminentă, cu arcade puternice, spun o poveste de la care simți nevoia să întorci capul.

De felul lui este un singuratic. Ori de câte ori are posibilitatea să se izoleze de oameni o face cu bucurie. Născut din tată necunoscut și Svetlana, o rusoaică trupeșă, cu oase grele și inimă largă, Vasile învățase încă de mic să nu se aștepte la nimic bun din partea celor din jur. Aspectul greoi, cât și hainele peticite ajustate pe măsură de biata mamă-sa din zdrențele primite de pomană de la unul și de la altul, i-au atras din fragedă copilăria bătaia de joc a celorlalți copii. Nu era de mirare că Vasea, cum îl alinta Svetlana în amintirea fratelui ei mort pe front, crescuse și se dezvoltase ca o persoană retrasă. Școala nu îi plăcuse, așa cum nici școala nu îl plăcuse pe el. Când, după terminarea clasei a patra, micul Vasile nu s-a mai dus la cursuri, toată lumea a răsuflat ușurată, profesori și colegi deopotrivă; scăpaseră de taciturnul din fundul clasei pregătit să sară la bătaie din orice. La rândul lui, a fost fericit să scape de ei și să-și petreacă timpul bătând coclaurii sau muncind cu ziua atunci când i se oferea ocazia. Anii au trecut, iar Vasile a devenit un tânăr posac, cu căutătura cruntă, ocolit de femei și temut de bărbați.

Rugămintea lui moș Gore, trimisă prin nepoata lui, Maria, l-a găsit pe Vasile omorându-și timpul în curtea casei părintești îndreptând cu ciocanul niște cuie vechi, pe care le punea apoi lângă el într-o cutie de conserve mâncată de rugină. A ascultat vorbele fetei fără să se uite în ochii ei, apoi a mormăit o încuviințare oarecare; avea să-l ajute pe bătrân – în schimbul unei sume de bani, se înțelege – undeva după prânz.

În drum spre baltă, Vasile se gândi să facă un mic popas înainte de a se apuca de treabă; avea chef să fumeze o țigare. Se abătu de la ulița prăfuită și o luă spre lac. Își croi drum prin stuful înalt, urmând o potecă îngustă și întortocheată până ajuse la un petec de pământ ce se ridica de o palma deasupra apei. Se așeză în iarba înaltă, împestrițată de flori de câmp, gonind înapoi în lac câteva broaște sperioase. Scoase din desagă săculețul de tutun, o cutie de chibrituri și câteva foițe mototolite. Răsuci cu grijă o țigare, umezind la sfârșit hârtia cu limba, ca să nu se desfacă. Când se pregătea să o aprindă auzi pe cineva șoptind lângă el:

– Îți spun că azi încheie ciungul târgul. Mi-a zis fi-mea aia mare, care știe de la Mărioara.

– Nepoată-sa? murmură un al doilea glas.

– Da, rosti primul, tot în șoaptă.

Vasile se lungi neauzit pe pământ, lăsând stuful des să îl ascundă cu totul.

– Ionele, mie tot nu-mi vine să cred că cineva poate face atâția bani doar vânzând o scripcă veche. Trebuie să fi înțeles slăbătura aia de fată anapoda, rosti cel care vorbise ultimul.

– Nu cred. Cică neamțul i-ar fi dat încă de joia trecută două mii arvună, să nu se răzgândească moșul.

Ăsta trebuie să fie Ionel, ajutorul șefului de post, își zise Vasile încercând să privească printre trestii în direcția vocilor. Iar celălalt pare să fie Jean, uscatul de se ține cu Leana, lăptăreasa, adăugă el, rememorând figura bovină a primului și chelia pătată de cicatrici a celui de-al doilea.

– Să fi rămas banii în casă? murmură Jean sugându-și cu zgomot un dinte.

– Păi, unde altundeva să-i ducă? Trebuie doar să-l ajutăm să ne zică unde i-a ascuns, rânji Ionel.

Vasile își schimbă poziția trupului, găsind un spațiu printre trestii pe unde să poată vedea balta. Acolo, doi oameni într-o căruță oprită în apa puțin adâncă, priveau către casa bătrânului Gore, șușotind de zor între ei.

– Cu copila ce facem? suflă Jean.

Ionel hohoti gros:

– De unde copilă? La șaișpe’ ani e deja ditamai femeia, n-ai văzut ce piept a făcut?

– Să nu îndrăznești, șuieră Jean scrâșnindu-și măselele. Dacă te gândești la ce cred eu, poți să îți cauți liniștit pe altul. Nu-mi fac păcate cu copii.

– Ce sari mă de cur în sus? Ziceam și eu, așa… mormăi Ionel înciudat.

– Și cum te gândești să facem? întrebă Jean, sugându-și mai departe dantura.

– Ne tragem niște cârpe pe față și așteptăm să se facă noapte. Eu dau drumul la găinile din coteț, să facă gălăgie prin curte. Când iese Marioara să vadă ce s-a întâmplat îi punem o față de pernă peste cap și o legăm cu funii. Apoi, intrăm peste moșneag și îi spunem să ne zică unde a ascuns banii. Dacă nu vrea, treaba lui. Avem o noapte întreagă să-l facem să vorbească.

– Și fata?

– Îi punem căluș și o lăsăm așa, legată la ochi.

– Idiotule, o să ne recunoască vocile.

– Ai dreptate, nu m-am gândit. Atunci, o ducem în pivniță și o legăm acolo. Ce zici?

– Ar putea merge, murmură Jean lovind ușor caii cu hățurile. Căruța se puse scârțâind în mișcare.

– Și de ce, mă rog, nu ar merge? se răsti Ionel.

Șoaptele celor doi se pierdură în scurt timp, pe măsură ce căruța se îndepărta de locul unde stătea ascuns Vasile. Bărbatul rămase nemișcat vreme îndelungată. Când fu sigur că nu îl mai poate vedea nimeni luă cu mișcări cumpătate țigarea din iarbă și o aprinse. Trase un fum adânc în piept și privi către casa moșneagului ce se abia se întrezărea printre trestii. Trebuia să meargă să-l vestească de primejdia ce îl păștea; era de datoria lui. Și totuși, atâția bani pentru un bătrân ciung cu un picior în groapă… Nu era corect. O stare de amețeală îi cuprinse deodată trupul. Cu ochii minții se văzu rupând hainele de pe Mărioara, care zăcea legată pe pământ, cu capul înfășurat într-o pânză albă. Plăcerea îi răscoli măruntaiele ca un jungher de gheață, făcându-l aproape să verse. Cu stranie detașare realiză că trebuia să facă o alegere importantă, poate cea mai importantă din viața lui. Gura i se umplu de amarul fierei la gândul celor ce trebuiau să se întâmple.

***

Când totul s-a terminat, i-au îngropat la lumina stelelor, sub cotețul porcului. Era un loc bun. Înainte să fie încredințați pământului, Măriuca a murmurat o rugăciune scurtă și le-a închis ochii, ascunzând cu pielea încă caldă a pleoapelor expresia de profundă teroare ce se putea citi în expresia lor.

În aceeași noapte devenea femeie.

SFÂRȘIT

You may find the full painting at London National Gallery:
“The Hay Wain” by John Constable

Thanks for rating this! Now tell the world how you feel - .
Cum ți s-a părut această povestire?
  • Emoționantă
  • Fascinantă
  • Amuzantă
  • Plictisitoare
  • Tristă
  • Enervantă
Share with your friends










Submit