Coadă din fața casei de bilete avansă anemic, apoi se opri din nou. Difuzoarele uzate de vreme anunțară neinteligibil plecarea unui tren spre cine știe ce destinație anonimă. Sau sosirea lui; la o adică, același lucru.

Bărbatul îmbrăcat în haină de piele crăpată de vreme și întreținere defectuoasă aruncă o privire bănuitoare peste umăr. Pufăie greoi și își face vânt cu un ziar împăturit pe care îl ține în mână. Transpiră abundent, în ciuda frigului din gară.

Infarct miocardic sau atac cerebral scrie pe el în următorii ani, își zise Codruț Iancu, tânărul cu deșirat, cu bărbuță îngrijit tunsă și aer de intelectual ce stă la coadă imediat în spatele bărbatului corpolent. Asta dacă nu își rupe gâtul într-o zi pe gheață nevăzând pe unde calcă, se scutură rememorând sfârșitul lui nea Bălălău, vecinul de la parter, care se dusese în numai o lună dintr-o fractură de șold căpătată în iarna care tocmai se încheiase.

Bărbatul în haină de piele se întoarse deodată către el, aruncându-i o privire cercetătoare. Pentru o clipă lăsă impresia că ar vrea să spună ceva, apoi se întoarce din nou către casa de bilete, schimbându-și anevoie greutatea de pe un picior pe altul.

Reumatism articular, remarcă Codruț Iancu cu ochiul proaspătului student la medicină grimasa de durere vizibilă pe profilul celui din fața lui. Întocmai ca bietul Bălălău. Mai mereu îl auzeai zicând că s-a săturat, că nu vrea decât să moară. Și? Când i-a venit în sfârșit vremea s-a rugat cu cerul și cu pământul să mai prindă măcar primăvara. Fie și doar o zi de soare să mai apuce, continuă el neputând să-și alunge din minte chipul pământiu al vecinului lui, a cărui poreclă se datora pantalonilor de pijama cu turul lăsat din care nimeni nu îl văzuse vreodată ieșind. Noroc cu tanti Sanda, de i-a cumpărat din piață un buchet de ghiocei. Cum s-a mai bucurat bătrânul hapsân când i-a văzut la capul patului. Cu ochii la ei s-a stins, murmură în sinea lui, simțind înțepături ascuțite sub pleoape.

Hm, aș face bine să mă obișnuiesc să piș mai puțin ochii, dacă nu vreau să ajung felcer de țară în cine știe ce cătun de pescari, se apostrofă de unul singur. Chirurgii de urgență n-au texte din astea. Când sare sângele de un metru în aer, n-ai timp de fornaieli sentimentale. Ești pe fază sau moare. Nimic mai simplu…

Bărbatul corpolent privi din nou în jurul lui, căutând din ochi ceva. Se aplecă către Codruț, șoptindu-i conspirativ la ureche:

– Fiți amabil, puteți să-mi țineți puțin rândul? Dacă mă strigă cumva, eu sunt Marcel, Marcel Ghindă, făceti-mi vă rog semn cu mâna în aer. Mă duc lângă peron. Îmi place să văd trenul sosind.

– Vă rog, mergeți, rosti tânărul, retrâgându-se involuntar în spate din cauza mirosului fetid din respirația ceilulalt.

– Vă foarte mulțumesc. Să nu uitați, da? Marcel, Marcel Ghidă îmi zice, completă bărbatul aruncând o ochiadă piezișă către interlocutorul lui.

Să-l strige? Cine, unde? se întrebă tânărul nedumerit privind în urma ciudatului care se pierdea în mulțime în direcția panoului anunțând sosirile și plecările următoarelor trenuri. Coada mai avansă puțin, făcând loc la ghișeu unui cuplu certăreț ce părea că nu se pot hotărî dacă să meargă sau nu cu clasa întâi. Oh, Doamne, ajută-mă să nu-mi pierd simțul decenței când voi îmbătrâni, murmură observând blonda trecută afișând un machiaj violent cum îl bruschează verbal pe bărbatul cu figură obosită ce se încăpățâna să nu plătească cincizeci de lei în plus pentru a merge cu clasa întâi.

Călcând apăsat pe tocurile înalte blonda trecu înțepată pe lângă Codruț, suflând otrăvit în direcția companionului ei:

– Imbecil zgârcit. Dacă ar fi după tine – și ar mai exista – aș merge cu clasa a treia; să mă rod la coate cu toți nespălații!

– Vacă Holstein, nu poți să-i ceri un vocabular peste condiția ei, lasă el să-i scape cu voce tare în direcția cozii la casa de bilete, rânjind satisfăcut la vederea rictusului de furie schimonosind fața femeii.

Bag mâna în foc că tipul este inginer agronom, remarcă Codruț ridicând discret mâna în dreptul figurii pentru a-și masca zâmbetul involuntar. Dacă îmi aduc bine aminte rasa Holstein este renumită pentru cantitatea de lapte furnizată, își zise urmărind din ochi pieptul enorm al blondinei ce îl urma blestemând de mama focului pe presupusul agronom.

– M-au strigat între timp? auzi lângă ureche șoapta impacientată a grăsanului, însoțită de același miros pestilențial.

Codruț Iancu tresări din tot trupul, făcând o jumătate de pas în spate.

– Nu, încă nu.

– Așa fac de fiecare dată. Întâi te chemă, apoi nu te bagă în seamă. Birocrați nenorociți.

– Hm, cu greu poate fi numită o biată casieră birocrată, nu credeți? nu rezistă tânărul să intre în controversă cu Marcel Ghindă.

– Ce casieră, domnule? Dumneavoastră nu vă uitați la numărul ghișeului unde v-ați așezat?

Tânărul privi suprins pe deasupra mulțimii. Ghișeul treisprezece. Tipul e dilimache, nimic de zis.

– Ei? se interesă burtosul cu un aer superior. E clar acum?

– Da, aveți dreptate, n-am sesizat, zâmbi ușor Codruț, decis să se amuze puțin pe seama celuilalt.

–  Păcat, asta ar putea să vă coste mult. Noroc că am fost eu prin zonă.

– Să știți! Iar dacă te gândești ce oră este…

Grăsanul îi aruncă o privire panicată tânărului pe față căruia se putea citi o reală îngrijorare.

– Ce-i cu ora?

– Păi, nu vedeți ce indică ceasul electronic al gării? Treisprezece și unsprezece minute. În doar două minute…

– Nu, vă înșelați. Este douăsprezece și unsprezece minute, uitați aici, bolborosi grasul ciocănind cu o unghie cornoasă cadranul ceasului de la încheietura mâinii.

– Trebuie că ați uitat să dați ora înainte, zâmbi tânărul avansând încă un pas către casa de bilete.

Marcel Ghidă se albi brusc la față.

– Nu mai există nici o speranță, murmură cu ochii la ceasul din perete, ce tocmai se schimba în treisprezece și douăsprezece minute. Am ajuns prea târziu. Altcineva va pleca în locul meu…

– Ei, să nu dramatizăm totuși, i se făcu milă tânărului de privirea îngrozită a celuilalt.

Un nou anunț neinteligibil se ciocni de pereții gării. Bărbatul corpolent își ascuți auzul, apoi se întoarse blajin către tânăr:

– Cred că tocmai anunță numele dumneavoastră. Codruț Iancu, nu este așa?

Poftim? De unde îmi știe individul ăsta numele?!

Cifrele ceasului gării se schimbară tăcute încă o dată. Treisprezece și treisprezece. Dintr-o dată, Codruț Iancu simți că se sufocă. Întinse mâna către bărbatul corpolent în haină de piele. Ajută-mă, îngăimă el simțindu-și pieptul sfâșiat de o gheară de foc.

– Doar până la tren vă pot conduce. Mai departe va trebui să vă descurcați singur, șopti acesta luându-l cu grijă de braț. Haideți, că ne face semn să mergem, continuă pe același ton, ajutându-l pe tânăr să pășească chinuit în direcția peroanelor, unde un bătrân îmbrăcat în pantaloni de pijama, cu turul lăsat, le făcea vesel semn în direcția unui tren tras de o locomotivă cu aburi.

SFÂRȘIT

Image taken from www.deviantart.com