Pe motan îl chema Ghetuță

Bărbatul aflat la volanul mașinii parcate luă o înghițitură prelungă din sticla de whisky din mâna lui. Oftează, strâmbându-se de tăria alcoolului ce îi arde măruntaiele, încălzindu-l pe dinăuntru, dându-i un curaj pe care altfel nu l-ar avea.

Privindu-l, chiar așezat fiind, îți dai seama că este un tip masiv. Poartă pantaloni fini de stofă și un sacou ce îi vine ca turnat pe umerii lui largi. Părul negru tuci îi stă pieptănat într-o frizură înaltă, ce atrage atenția prin prezența unei singure șuvițe albe (semn din naștere) ce pornește din creștetul capului.

Fără să-și ia ochii de la strada inundată de ploaia deasă, întinde mâna pe locul din dreapta. Pipăie ușor buchetul de trandafiri galbeni, apoi zăbovește îndelung asupra revolverului argintiu cu țeavă scurtă. Pare că totul ar fi în regulă. Mai aștept câteva minute și o iau din loc, își spuse ducând la gură sticla aproape goală.


Această povestire face parte din volumul intitulat Șifonierul preotesei, ebook gratuit, pe care îl puteți descărca în următoarele formate: PDFEPUBMOBI.


Cântecul unei formații rock umple interiorul capitonat în piele al mașinii, vorbind despre moarte și distrugere. Un zâmbet trist ridică strâmb trăsăturile bărbatului. Prins în strânsoarea alcoolului își lasă capul pe spătarul scaunului, bătând ritmic cu pumnul în volan.

Întinde mâna către cheia din contact să pornească motorul, dar nu apucă să-și ducă gestul până la capăt. Un ciocănit autoritar în portieră îl face să tresară la jumătatea drumului. Am dat de dracu’, își zise cu ochii mijiți la polițistul ce îi făcea semn să coboare geamul.

– Tinere, nu cred că îți poți permite să conduci în starea în care te afli acum, rosti acesta scoțând din buzunar o legitimație în coperți de piele.

– Cu tot reșpectul, nu cred că ești matale în mășură să-mi zici ce pot și ce nu pot să-mi permit, se oțărî cu glas împleticit Mihai Ion, șoferul autovehiculului, încercând să descifreze numele din legitimația de sub ochii lui.

– Agent Gheorghe Tăutu, se recomandă sec polițistul, făcând actele să dispară în interiorul pardesiului de primăvară ce îi îmbrăca statura osoasă. Vă rog să deschideți cealaltă portieră.

– Vvă rog, poftiți, îngăimă Mihai Ion, deblocând cu un gest reflex ușa din dreapta.

Și ce dacă sunt beat? Nu are ce să-mi facă; eram parcat la bordură, cu motorul oprit, își continuă gândul, ascunzând cu gesturi tremurate pistolul în buzunarul interior al sacoului.

– Frumoși trandafiri, remarcă agentul indicând florile aflate pe scaun.

– Mă scuzați, bolborosi Mihai Ion repezindu-se să pună buchetul pe bancheta din spate a mașinii sport.

– Aveți grijă. Au spini ascuțiți, ar fi păcat să strice bancheta, rosti polițistul luând loc pe scaunul eliberat.

Stai calm, că nu are ce să ți se întâmple. Este doar un agent bătrân, ce ar fi trebuit să iasă de mult la pensie, privi Mihai Ion la polițistul în vârstă ce lua loc în mașină, trăgând portiera după el.

– Teribilă primăvară, nu credeți? Nici nu mai țin minte de când nu am mai văzut atâta ploaie, rosti agentul strângând în jurul trupului firav parpalacul de culoarea untului, desprins parcă dintr-un film interbelic cu spioni.

Mihai Ion aruncă o privire scurtă către bătrânul ce îl cerceta cu ochi iscoditori. Are lejer șaptezeci, poate și mai bine. La cum atârnă pielea pe el, ai putea crede că a prins războiul. Și nu oricare, ăla cu turcii, își zise încercând să-și ascundă rânjetul prostesc ce amenința să i se întindă pe toată fața.

– Bănuiesc că doriți să-mi vedeți actele, nu este așa?

– Dacă doriți, de ce nu? zâmbi polițistul, scoțându-și politicos pălăria, lăsând să se vadă țeasta pleșuvă.

E clar, e pus pe șpagă. Scap ieftin.

– Poftiți, aruncă Mihai Ion din vârful buzelor, întinzându-i carnetul de conducere polițistului, o grimasă de dispreț depărtându-i imperceptibil buzele. Agentul aruncă o privire neglijentă dreptunghiului de plastic, apoi îl înapoie deținătorului de drept.

– Înțeleg că vă numiți Mihai Ion…

– Întoc-ma-hai, răspunse șoferul, surprins de un sughiț care se continuă răutăcios într-un râgâit prelung.

Polițistul îl privi o secundă cu sprâncenele ridicate, făcându-se că nu bagă în seamă mirosul puternic de alcool din răsuflarea celuilalt.

– Mă scuzați, murmură bărbatul.  Știți, stomacul…

– Nu vă faceți griji, zâmbi bătrânul agent. Și eu tot cu bitter suedez mă tratez. O rețetă veche, moștenită de la o mătușă a soției mele, Dumnezeu s-o odihnească.

– Pe mătușă sau pe soție? se interesă tâmp Mihai Ion masându-și lent tâmplele dureroase.

– Pe amândouă, pufni în râs polițistul. Tanti Sevastița – mătușa de care îți ziceam – a fost o figură, ascultă la mine. Doftoroaie mare, ca și mamă-sa și bunică-sa înaintea ei. Fierbea poțiuni, dădea în bobi, mai zicea și de deochi… Ca să nu-ți zic cu ce meșteșug turna mercur…

– Da? se interesă alb Mihai Ion trăgând cu ochiul către sticla de whisky căzută într-o rână lângă schimbătorul de viteze.

– De la ea a învățat Gherghina, nevastă-mea, să-mi prepare licoarea de stomac.

Mișto familie. Gheorghe și Gherghina. Ceva îmi spune că pe copii i-au botezat corespunzător: George, Georgeta și Georgiana. Iar pe motan, Grigore, cum altfel? rânji Mihai Ion în sinea lui.

– Când gustai prima dată din ea n-ai fi zis că e medicament, așa de tare te ardea pe gâtlej, își continuă neabătut vorba bătrânul, insensibil la mica sclipire de amuzament din ochii celuilalt. Alcool adevărat, ce să-i faci, nu poșirca de se vinde acum în farmacii.

– Știți, aș avea ceva treabă și mă cam grăbesc, profită Mihai Ion de pauza apărută în discursul bătrânului. Cât?

Să sperăm că nu se întinde prea tare moșneagul. Să stea pe pace, mai mult de patru sute de lei nu-i dau nici călcat pe cap. Dacă apucam să plec cu mașina de pe loc, da, atunci stăteam altfel la discuții. Dar, așa…

Polițistul îl privi adânc în ochi preț de câteva clipe, apoi rosti cu voce joasă:

– Spuneți-mi, vă duceți la o înmormântare, nu-i așa?

Mihai Ion tresări violent, mușcându-și până la sânge buza. Ce i-o fi venit să mă întrebe? Mai ales acum, cu Igor suflându-mi de aproape în ceafă…

– Mă tem că nu înțeleg ce vreți să spuneți.

– Trandafirii din buchet – sunt opt la număr…

Ca să vezi, nici nu mi-am dat seama când i-am cumpărat. De asta trebuie că m-a privit ciudat țiganca când am rugat-o să-mi pună și câteva fundițe colorate. Imbecil mai sunt – cu soț se duce doar la mort.

– Trebuie să fi făcut florăreasa o greșeală. Știți, sunt pentru prietena mea, astăzi este ziua ei. Spre ea mă îndreptam când m-ați oprit.

– Da, înțeleg, murmură polițistul privind departe prin parbrizul șiroind de apă.

Mihai Ion se foi nerăbdător în scaun.

– M-ați întrebat mai devreme cât. Bănuiesc că la amendă vă refereați…

– Da, exact! La amendă, la ce altceva?

Polițistul zâmbi subțire, prinzându-și bărbia cu o mână pătată de bătrânețe.

– Ei, bine, dacă sunteți de acord să îmi îndepliniți două dorințe – rezonabile amândouă, vă asigur – sunt gata să uit de amendă întru totul.

Ca să vezi! Școala veche își spune cuvântul. Un adevărat gentleman, nu haiduc, “cum e băieții” ăștia noi.

– Sunt gata să vă ascult, iar dacă îmi stă în putere, să vă îndeplinesc rugămințile.

– Prima este să renunțați să mai conduceți în seara aceasta. Luați un taxi până la prietena dumneavoastră; e mai sigur.

– E complicat…, șopti Mihai Ion privind încurcat în pământ. Trec printr-o situație, să-i zicem, deosebită. Am permanentă nevoie de mașină. Recunosc, nu ar fi trebuit să beau…

– A două rugăminte, continuă imperturbabil polițistul, este să scoateți primele două gloanțe din revolver și să le aruncați. Muniția, în ziua de azi, nu mai este ce obișnuia să fie pe vremuri. De cele mai multe ori un glonț defect reprezintă distanța dintre viață și moarte. Ca să nu mai zicem două, cum s-ar întâmpla în cazul dumneavoastră.

– Mă tem că nu înțeleg ce vreți să spuneți, șopti Mihai Ion schițând gestul instinctiv de-a băga mâna în buzunarul interior al sacoului.

– Ba eu cred că știți, zâmbi bătrânul polițist deschizând de o palmă portiera mașinii. În privința băieților răi, să nu vă fie teamă de ei. S-au luat măsurile necesare.

Mihai Ion îl privi prostit pe bătrânul ce se pregătea să coboare.

– Ce băieți răi, ce măsuri… cine le-a luat? Nu înțeleg nimic!

– Toate la momentul potrivit, surâse agentul pășind afară din mașină.

Măi să fie, deși afară plouă cu găleata, parcă nici un strop nu se lipește de el, gândi Mihai Ion privind la bătrânul deșirat ce îi zâmbea din mijlocul pânzei dese de apă.

– Și apropos, pe motan nu l-a chemat Grigore, ci Ghetuță. I-am spus așa din cauza unei lăbuțe albe – ca o șuviță de păr – pe care o avea în blăniță, el fiind negru ca funinginea, mai adăugă peste umăr bătrânul, dispărând în ploaia ce cădea neîntreruptă din ceruri.

Încă nedumerit de întreaga întâmplare, Mihai Ion scoase revolverul din buzunar, privindu-l gânditor. Rămase astfel preț de câteva secunde, mușcându-și nehotărât buza. La o adică nu am nimic de pierdut, își zise extrăgând cu atenție primele două gloanțe. Le puse în buzunar, apoi închise la loc arma.

În clipa următoare o mașină frână violent lângă el.

SFÂRȘIT

Image taken from www.deviantart.com

Thanks for rating this! Now tell the world how you feel - .
Cum ți s-a părut această povestire?
  • Emoționantă
  • Fascinantă
  • Amuzantă
  • Plictisitoare
  • Tristă
  • Enervantă
Share with your friends










Submit