– Ah, nesuferitule! Tocmai acum ți-ai găsit să te rupi? murmură Ralu, privind dojenitoare către ciotul creionului ei dermatograf favorit, care în acea dimineață părea că nu intenționează sub nici o formă să colaboreze.

– Fie întârzii, fie mă machez cu alt creion – ceea ce, oricum, se exclude din start; cât trăiește Bazurel, cât mai există un strop de mină în el, așa ceva nu se va întâmpla – fie găsesc unde am pus nenorocita aia de ascuțitoare, rosti tânăra încruntându-se către propria ei imagine reflectată în oglinda din baie, încercând în zadar să se fardeze cu vârful lui Bazurel, recuperat cu greu din chiuvetă.

Unde am pus totuși ascuțitoarea? Aș putea încerca să-i fac vârf lui Prichindel cu un cuțit, dar îmi e teamă că asta i-ar putea fi fatal, gândi ea, mușcându-și nehotărâtă buza inferioară.

– Cum zicea bunicul, dacă nu cedează, caută un ciocan mai mare, mormăi ea, bătând nervoasă din tocul pantofilor cu talpă joasă, preferații ei în perioada de vară. Așa, să ne gândim, să judecăm la rece problema. Până la urmă, ce aia mă-sii am făcut cu ascuțitoarea? izbucni ea în râs, în ciuda privirii scurte aruncată ceasului ale cărui cifre se încăpățânau să se dea grăbite peste cap.

Așa, unde rămăsesem? Deci…

– Ultima dată am folosit-o tot pentru nesuferitul de Bazurel, îmi aduc bine aminte. Era în seara aceea când mă duceam la ziua de naștere a Ioanei – ha, știu unde am pus-o! În sipetul vieții, ăla de l-am primit cadou anul trecut.

Uite, Ralu, să ai unde să pui inimile frânte ale bărbaților respinși, rosti Ralu cu glas gros, imitând o voce afectată de bărbat.  Ah, unde ești mamă să mă vezi, cum lucrez la Spații Verzi, oftă ea, amintindu-și cu neplăcere de ultima petrecere de Crăciun a firmei și de nesfârșitele avansuri poticnite ale colegului ei Gore.

Și măcar dacă ar locui în Chitila!

– Hm, curios, nu țin minte să-l fi încuiat. Sunt aproape sigură că nu mi-a dat vreo cheie la el. Ce pisici mi-o fi venit să-l folosesc? șopti tânara femeie, trăgând încurcată de capacul cufărului ornamental, ce stătea aruncat neglijent pe un colț al mesei ei de lucru.

Poate totuși ar trebui să o las pe altă dată, își spuse ea, aruncând priviri rapide în jur. Sau poate mă duc în pădure, rânji ea victorioasă, văzând pe birou cleștele folosit în seara trecută pentru a strânge șurubul de la coadă tigăii de făcut clătite. Mai lipsea să iau blenderul cu mine în pat și puteam zice că dorm în dulapul de veselă, pufni ea în râs, dând la o parte respectiva tigaie, rămasă până la urmă nefolosită din cauza unui întârziat spasm de conștiință nutrițională.

– Aha! exclamă Ralu, reușind în sfârșit să smulgă capacul din lemn subțire, pe a cărui suprafață pictată un dragon stilizat își desfăcea larg aripile pieloase.

Dumnezeule, oare ce am făcut? se întrebă ea, privind înmărmurită către interiorul cutiei, la întunericul cosmic dintre pereții lui, unde o cometă își întindea majestuos lunga ei mantie formată din praf de stele căzătoare și amintiri demult uitate.

SFÂRȘIT

Image taken from www.deviantart.com