Un avertisment întârziat

Fulgerul străbătu tăriile cerului de la un cap la celălalt, dând senzația că lumea tocmai s-a sfâșiat pe din două. Tunetul care îi urmă scutură geamurile în ramele lor și porni alarmele mașinilor staționate la bordură. Tovarăș credincios, vântul se porni să bată furie, aducând cu el primii stropi de ploaie.

La fix! exclamă bărbatul, oprindu-se un moment în scara întunecată a blocului să-și scuture de apă chica de păr sârmos. Zumbae, a gombae, a zumbae, a gombae, se porni el să cânte cu capul în jos aceeași melodie veche, ca atunci când ieșea din apă după antrenamentele de polo.

Se pare că poștașul nostru a încurcat borcanele, mormăi el, deschizând cutia de scrisori a cărei încuietoare se vedea că fusese schimbată recent. Ia să vedem noi, pe unde avem un Mădălin Avram, își zise el, căutând din ochi acest nume la tabelul de întreținere.

– Cauți pe cineva, vecine? se auzi din spate vocea intrigată a unei femei.

– Ăăă, cred că poștașul mi-a pus în cutie o scrisoare care nu este a mea, doamnă…

– Micșunescu, răspunse femeia, aranjându-și mai bine basmaua cu modele populare ce îi lăsa la vedere doar chipul.

– Așa, Micșunescu. Știți, mă tem că niciodată nu am fost bun la ținut minte numele persoanelor, îmi cer scuze.

– Lasă vecine, ca abia te-ai mutat acilea-n bloc. Io și după doi ani după ce venisem încă îi încurcam pe Dragomirescu de la trei cu Dragomir de stătea la opt.

Da, da, vezi să nu, își zise bărbatul, agitând inpacientat în mână plicul care nu-i aparținea. Să vezi că acum se apucă să-mi povestească istoria imobilului de când ea ea mândră fata, se gândi el îngrozit.

– Ei, ca pe urmă să aflăm că ei doi se încârligau între ei, mă înțelegi mneatale…

– Poftim?

– Da, vecine, erau d’ăia de nu le plăcea femeile, Doamne iartă-mă.

– Înțeleg…

– Așa, ziceai ceva de o scrisoare. Pe numele cui veni?

– Mădălin Avram.

– Deh, vecine, spuse femeia, vizibil încurcată. Nu greși el nea Sofronie, poștașu’. O fi el bătrân, dar ochii încă îl ajută. Domnul Avram, fie-i țărâna ușoară, a stat în apartamentul în care te mutași matale.

– A murit? întrebă încurcat bărbatul, încercând să-și dea seama cum să facă să înmâneze rudelor decedatului plicul de hârtie din mâna lui.

– Păi, da. Nu ți-au zis ăia de la agenție când ai cumpărat casa? zise ea, evitându-i privirea.

– Ce să-mi zică?

– Bietul om. Tare a mai suferit după ce l-a părăsit boarfa aia, de a plecat cu toate din casă. Și uite așa s-a spânzurat într-o zi de tocul ușii de la dormitor…

– Ce spuneți? tresări suprins bărbatul.

– Of… N-a știut nimeni că-i mort în casă. Abia cand a început să iasă duhoarea pe sub prag ne-am gândit să chemăm poliția. Au venit, s-au uitat, s-au învârtit, și au clasat rapid cazul. Din lipsă de probe, cică…

– Și ce fac eu acum cu plicul ăsta?

– Aruncă-l la ghenă. Un singur nepot rămase după nea Mădălin, dar și ăla e plecat în America. A venit doar când a fost să vândă casa.

– Da, îmi aduc aminte de el. Un tip cu păr puțin și nasul strâmb, ca de boxer, spuse bărbatul sprijindu-se tulburat de cutiile de scrisori.

– Ăla e. Ghiță, parcă îi zicea domn profesor Avram când venea în copilărie pe aici. Acum s-a făcut și ăsta mare domn, zise femeia, cu un rictus vizibil de scârbă. Deh, vecine, io mă duc și eu acasă, ca te-oi fi ținut destul cu prostiile mele. Ziua bună.

– La revedere, doamnă…

– Micșunescu, îl completă zâmbind femeia, îndreptându-se vioaie către scările ce urcau la etajele superioare ale imobilului.

Bravo, Mircea, se felicită ironic de unul singur bărbatul, odată intrat în casă. Uite-te locuind și într-o casă presupus bântuită, își zise el, privind cu neîncredere la tocul ușii din dormitor, așteptându-se ca din clipă în clipă să se materializeze în cadrul ei fostul proprietar.

Își puse cheile pe măsuța din hol, apoi realiză că încă ținea în mână plicul cu pricina.

Hai domn’ profesor, să vedem ce n-ai apucat să citești înainte să-ți pui cap zilelor, ca un mare berbec ce-ai fost, spuse Mircea, desfăcând grijuliu plicul alb, realizând abia atunci că nu există nici un timbru lipit pe el sau vreo ștampila a poștei.

Înăuntru, o singură foaie, purtând un singur cuvânt scris cu litere de-o șchioapă își striga avertismentul tardiv:

FUGI!

Mircea puse gânditor hârtia pe masă. Să nu fi murit fostul locatar de moarte bună? se întrebă el, simțindu-se puțin ca în cărțile polițiste ce făcuseră deliciul copilăriei lui.

Păcat că n-a sosit la timp plicul acesta. Cine știe, poate că nu așa s-ar fi petrecut lucrurile… își continuă el raționamentul, deschizând ușa de la baie.

Sau poate că… nu el era destinatarul, îngheță Mircea pe loc, ascultând îngrozit pașii lipicioși ce se auzeau în spatele lui.

SFÂRȘIT

Image taken from www.deviantart.com

Thanks for rating this! Now tell the world how you feel - .
Cum ți s-a părut această povestire?
  • Emoționantă
  • Fascinantă
  • Amuzantă
  • Plictisitoare
  • Tristă
  • Enervantă
Share with your friends










Submit