Fantoma zdrăngăni lanțul ruginit cu care era legată de bănca aflată către ieșirea din parc.

– Buhuu, huuu, mormăi ea fără chef, privind chiorâș în lungul aleii mărginite de copaci bătrâni.

– Păi, cum altfel? zise ea, morocănoasă. Afară e soare, ploaia s-a oprit, iar păsărelele cântă în jur de ți-e mai mare dragul. Tot ce mai lipsește să ne simtem bine, este un zgârmat în cur d-ăla ostășesc, bombăni acru stafia în direcția unui adolescent ce venea agale în direcția ei și care încerca în mod discret să-și aranjeze chiloții de pe el.

Ca un făcut, dintre toate băncile libere din jur, tânărul se hotârî să se așeze tocmai pe cea păzită de cârcotașul strigoi.

– Huhuhu, molfăi fantoma din nou, îndeplinind din automatism fișa postului, zdrăngănind de formă zalele groase de metal.

– Iete că vine Dorel Nebunu’, se bucură ea, vâzând pe alee un bărbat zdrențăros cărând un sac de iută plin cu recipienți din plastic și cutii goale de bere. Să vezi numa’ ce poznă iese când l-o vedea Nebunu’ pe bubosul ăsta tânăr că stă pe banca lui preferată, rânji ea, ocolind regulamentar banca până când ajunse în dreptul aleii principale.

Din păcate, doar până acolo îi permitea lungimea lanțului să meargă. Bietul Mavrodin Alecu, ar fi dat mult să poată ajunge, măcar și pentru o clipă, lângă fântâna bătrână, cu ghizdul făcut din pietre de râu. În locul unde, acum aproape o sută de ani, un tânăr cu ochi speriați arunca într-o noapte un inel cu piatră, pătat pe interior de sânge uscat…

– Dorele, tată, ești omul meu, râse spart stafia armatorului grec, privind mulțumit la boschetarul care se așează lângă adolescentul ce deja dădea semne de iritare la adresa nou venitului.

– Prietene, vezi că mai sunt și alte bănci libere în parcul acesta, se adresă tânărul lui Dorel, poreclit și Nebunul, datorită repetatelor lui internări în diversele spitale de psihiatrie din țară.

Bărbatul în zdrențe tresări, contrariat de prezența adolescentului lângă el. Stătu o clipă pe gânduri, încercând parcă să-și dea seama ce trebuie făcut în continuare. Brusc, scoase dintr-un buzunar o lupă mare (găsită lângă un clasor filatelic vechi, în partea cealaltă a orașului), o duse la ochi și începu să studieze de foarte aproape chipul tânărului.

– Ntz, ntz, ntz. Acnee juvenilă rebelă, exact așa cum mă așteptam. Luați dimineața o pastilă de vitamina A, una de vitamina B3, iar seara faceți spălături cu apă în care a stat peste zi o bucată de argint; reveniți la consult luna viitoare. Următorul, adăugă el, zdrăngănind vehement sacul de iută.

Adolescentul rămase cu gura căscată, încercând să găsească ceva inteligent de spus, apoi decise că ar fi mai bine să se abțină. Bunicul lui avea dreptate, pe nebuni este mai bine să-i eviți.Cu atenție, având grijă să nu atragă cu ceva atenția zdrențărosului, se ridică ușor și părăsi grăbit parcul.

A doua zi, gândindu-se că nu are ce pierde, începu într-o doară tratamentul recomandat de Dorel Nebunu’. Spre marea surpriză, atât a lui, cât și a părinților lui, în mai puțin de două luni, coșurile care îi bântuiseră mai întâi copilăria, apoi adolescența, deveneau doar o neplăcută amintire.

– Huhuuu, continuă să se tânguie în lumina sfârșitului de zi fantoma armatorului, dând un nou rotocol băncii pe care nu avea voie să se așeze în veci, visând la o pereche de ochi negri și un inel cu piatră strălucitoare.

SFÂRȘIT

Mulțumiri rătzoilor pentru fotografia acelei bănci din Londra,
care mi-a dat ideea de-a scrie acest moment.