Aruncând priviri furișe, femeia se asigură că nu o vede nimeni traversând strada lăturalnică, ce mărginea calea ferată. Hai, încă puțin și se termină, se încurajă ea.

Abia făcu câțiva pași, că o pală de vânt i se insinuă pe sub rochia demodată de mireasă, făcând-o aproape să calce strâmb. Ah, blestemații ăștia de pantofi cu toc, murmură ea, schimbând dintr-o mână în alta carămida roșie, mustind de umezeală.

Ioana își adună curajul și păși către crucea din fier forjat din apropierea șinelor de tren. Nu e chiar un cimitir în toată legea, dar bănuiesc că e cam același lucru cu ce spunea bunica, își zise ea, dintr-o dată nesigură de planul ei.

Atentă să nu o spargă, femeia puse cărămida pe șina de tren, la îndemână. O nouă pală de vânt mișcă brusc aerul. Femeia se zgribuli toată, pradă unui fior înghețat. De n-ar ploua până la sfârșit, privi Ioana rugătoare în sus, apoi la rochia de mireasă ce o înveșmânta, proaspăt vopsită în negru.

Scoase din teaca de piele prinsă pe picior un cuțit de vânătoare, cu mânerul din corn uzat de vreme și utilizare. La câți porci a tăiat tata cu el, cred că va merge și la scroafa asta, gândi ea cu amărăciune. Strâmbându-se de durere, își crestă o tăietură adâncă în palmă, lăsând să curgă cațiva stropi de sânge pe cărămidă. Ca un făcut, un tunet se auzi în depărtare.

Stearpă precum piatra asta, așa pântecul tău de plozi să fie, îngână femeia pe un ton egal, ținând în continuare palma rănită deasupra cărămizii trase afară din beciul Smarandei. Din pământ adusă, în pământ să iei cu tine carnea dușmancei mele, intonă ea șoptit, săpând cu mâna liberă o groapă mică lângă crucea ruginită.

Târfa de Smaranda, așa îi trebuia dacă îndrăznise să desfacă picioarele pentru cine nu trebuia. Ah, Vasile, de ce a trebuit să-mi faci tu mie una ca asta? suspină Ioana, lovindu-și fruntea de vârful crucii pusă acolo pentru lucrătorul feroviar tăiat de tren cu mult timp în urmă. De câte ori nu mi-ai spus tu, după ce te lăsasem să mă iei și din față și din spate, că ai să-ți fiu nevastă? scrâșni ea din măsele, săpând adânc cu cuțitul pe jumătatea cărămizii.

Șuieratul trenului străpunse în depărtare aerul mustind a ploaie. Trebuie să mă grăbesc, își spuse îngrijorată femeia. Am nevoie de o piatră mai mare, să pot sparge blestemăția asta mai repede, adăugă ea, căutând în lumina puțină a lunii ceva ce putea fi folosit pe post de ciocan.

Aha, uite-o acolo, lângă macaz! exclamă tânăra, văzând pe partea cealaltă a șinelor un cub de piatră suficient de mare pentru nevoile ei. Cu grijă, să nu se împiedice în trena rochiei, femeia traversă nodul feroviar și ridică de jos pietroiul.

Semnalul de avertizare al trenului sparse liniștea nopții, acoperind zgomotul macazului rearanjând șinele. Lumina farurilor locomotivei scăldă rambleul într-o lumină de un alb murdar. Neliniștită, Ioana realiză că mai are puțin timp la dispoziție, în ciuda vitezei reduse cu care marfarul se apropia agale.

Făcu un pas să traverseze înapoi, dar simți cum ceva o ține pe loc. Întoarse capul și văzu trena rochiei prinsă între șinele mutate de acționarea macazului.

Hai odată! zise ea, trăgând cu amândoua mâinile de rochie, încercând s-o elibereze din captivitatea metalului.

Uuuu, uuuuu, șuieră ascuțit trenul, orbind-o cu farurile lui. Oh, Doamne, te rog ajută-mă să scap de aici, strigă înnebunită de groază femeia.

Brusc, realiză ce are de făcut. Fără să mai stea pe gânduri, își înfipse unghiile în materialul îmbătrânit de ani, sfâșiindu-și rochia până în dreptul taliei. Prin spațiul astfel creat, își eliberă brațele, apoi păși, complet goală, afară din rămășițele veșmântului de mireasă. O clipă mai târziu, trenul trecea nepăsător prin dreptul ei.

– Dacă aș avea un bănuț pentru fiecare ocazie când am răspuns rugăciunilor adresate concurenței, cred că am trăi într-o lume făcută doar din monede mici, auzi Ioana un plăcut glas bărbătesc în spatele ei, imediat ce ultimul vagon al trenului se pierdu și el în noapte.

Ingrozită, femeia întoarse capul.

Așezat pe mânerul macazului, un bărbat cu trăsături virile o privea amuzat. Instinctiv, Ioana își ridică mainile în dreptul sânilor deveniți dintr-o dată dureroși.

– Hai, lovește cărămida de șina de tren – crede-mă, este mai simplu așa decât cu pietroiul ăla de era să te coste viața – și hai să facem împreună câțiva pași, spuse bărbatul, arătând către un fost depozit de lemne, ce își profila silueta dărăpănată vreo sută de pași mai în susul liniei.

– Nu pot…, îngăimă femeia. Eu, hainele mele…

– Ei, draga mea, nu-ți face griji din atâta lucru. În fond, nu este aceasta modul în care mireasa trebuie să își aștepte mirele? zâmbi el, fâcându-i încă o dată semn să îl urmeze.

SFÂRȘIT

Image taken from www.deviantart.com