Du-te, învârtindu-te! Bădăran necioplit, cu degetele tale scurte și unghii pătrate! înjură cu voce tare femeia, privind furioasă în urma mașinii luxoase, ale cărei faruri deveneau tot mai mici în lumina diminuată a sfârșitului de zi.

Pisici, unde mama mă-sii mă aflu? se întrebă ea, confuză, încercând să își reamintească traseul pe care mersese bărbatul din a cărui mașină tocmai se dăduse jos. Zadarnic. Nimic în jur nu i se părea câtuși de puțin cunoscut. Case cu grădini la stradă pe partea dreaptă, un zid continuu de cărămidă, în partea stângă. Brrr, nu m-aș muta în zona asta nici să mă plătească cineva să stau aici. Zici că tocmai am ajuns în cartierul gemenilor psihotici, comentă femeia în sinea ei, privind la casele perfect identice, ce străjuiau strada pustie.

Sentimentul că este urmărită, că cineva o privește de undeva de foarte aproape, începu să își facă loc în mintea ei. Cu teamă, Clara privi în urma ei. Nimic. Sau mai bine zis, nimeni. Doar un câine, cu blana căzută pe porțiuni mari, traversa agale strada către trotuarul celălalt. Odată ajuns în mijlocul drumului, se opri pentru o clipă și privi țintă către femeia de pe cealaltă parte a drumului. În ciuda distanței mari ce îi separa, Clara avu impresia că vede o urmă de compasiune batjocoritoare în ochii patrupedului. Bleah, că urât mai ești, șopti ea, scuturată de un spasm involuntar de scârbă. Fără să pară că îi pasă în vreun fel că este privit, câinele se așeză tacticos pe coadă și începu să se scarpine vârtos în spatele urechilor clăpauge. În cele din urmă, cu demnitatea unui lord englez, care știe ca are tot timpul din lume, potaia își reluă drumul în lungul zidului anormal de înalt. Liniștită că nu vine spre ea, femeia se întoarse către casele aliniate precum soldații unui pluton de execuție disciplinat. Abia făcu un pas, că un gând, mai bine spus, o certitudine, îi îngheță sângele în vene. O fi dispărut înapoi, în vreo curte, pe undeva, încercă ea să se liniștească de una singură, uitându-se ridicată pe vârfuri după câinele cu blana căzută, știind că nu o să îl mai vadă vreodată. O senzație de frig o cuprinse, dintr-o dată, în tot trupul și o făcu să se zgribulească sub geaca subțire de piele întoarsă.

Mai lipsește să apară unul din vreo casa cu un cuțit înfipt în ochi, ca să fie meniul complet. Parcă și văd afișul filmului: “Sânge și teroare pe strada…”, zise ea, aplecându-se în față, încercând să descifreze numele străzii pe bucata de tablă ruginită bătută în cuie de gardul uneia dintre case.

… Ghilotinei. Taci, că până și numele se potrivește la marea artă, continuă ea cu voce tare, încercând să își  alunge frica irațională ce îi dădea ocol încă de când se dăduse jos din mașina lui Eugen. Și nici măcar nu putea spune de ce acceptase să iasă în oraș cu el. Mic de statură, îndesat și fără simțul umorului, era clar că individul se plasa în afara ariei ei de interes. Cu toate acestea, plictiseala și singurătatea ultimelor zile o îndemnaseră să zica da, atunci când acesta o sunase pentru a o invita să ia masa împreună. Până la urmă, de unde îl știa, unde se cunoscuseră? Inițial crezuse că era unul dintre prietenii fratelui ei, dar acum, nu mai era chiar așa sigură. În fond, bănuiala că azi îl văzuse pentru prima dată devenea din ce în ce mai puternică. Ceva îi spunea că nu întâmplător se afla acum, pe această stradă pustie, anormală și nelalocul ei în jungla de beton și sticla a metropolei aglomerate.

Măcar să îi fi spus să o ducă acasă, în loc să coboare, aproape din mers, din mașina lui. Dar, ce să îi faci, niciodată nu fusese renumită pentru răbdarea și diplomația ei. Mă rog, despre ce diplomație mai poate fi vorba atunci când bărbatul, cu care ai plecat să mănânci o nenorocită de salată, trage dintr-o dată mașina pe dreapta și încearcă să îți bage o mâna între picioare? Nu tu un sărut, nu tu o mângâiere, nimic. Nici măcar un cerut de voie la mișto, de genul “Știți duduie, din cauza gerului cumplit, ce bântuie această seară friguroasă de august, vă rog să aveți milă și să mă lăsați să îmi încălzesc aceste mâini, cu degete pricepute, sub fusta Excelenței Voastre”. Eh, unul fusese Ștefan, iar altul ca el nu îi mai urmase.

Numărul 41, 43, 42.Stai așa. Aici ceva nu este în regulă, se miră, cu glas tare femeia. Vrând să se convingă că are dreptate, Clara grăbi pasul în lungul trotuarului care părea că se întinde la nesfârșit înaintea ei. 45, 47, 44. Cred că așa trebuie să arate adresele din coșmarul Poștașului Osândit.Tâmpit ordonate, tâmpit distribuite. Unde mai pui că unele numere pur și simplu lipsesc. Cum ar fi, de exemplu, numărul 46, gândi ea, privind, din ce în ce mai intrigată, la toată acea holdă de case nelocuite.

Știi ceva, poate ar fi mai bine să mă întorc pe unde am venit cu idiotul ăla, încercă ea să se decidă dacă să meargă înainte, în căutarea unei iluzorii stații de autobuz sau să facă cale întoarsă.

“Renumita ciocolată Luminița face flocii ca și lița. Rețineți, deci, parola zilei! Lița, Flița… Luminița”, sparse dintr-o dată tăcerea vocea amplificată a unui bărbat cu voce de bariton, venind, parcă, din locuința pe lângă care tocmai trecea în acel moment. Numărul 46. Îngrozită, femeia se întoarse brusc pe câlcâie, uitând cu desăvârșire că este încălțată cu pantofi cu tocuri înalte și o luă la fugă.

– Stai pe loc! Parola! îi ieși dintr-o dată în cale un individ pipernicit de statură, cu o cratiță emailată așezată pe cap, imitând o cască de protecție.

– Lița, Mița, Luminița, se auzi Clara răspunzând prompt, fără de voie.

– Greșșșșșit! se stropși la ea arătarea, făcându-se ca o împunge în burtă cu coada unei mături, dotată la vârf cu un ditamai pironul. Dulceață, mai ai două încercări, după care te aruncăm peste zid. Să vezi atunci ce hâ-hâ, hâ-hâ o să îți mai iei, zbieră el, răspândind peste tot împrejurul lui stropi de salivă, balansându-și cu înțeles șoldurile înainte și înapoi. Hai, încă odată, că n-avem timp de goange, susură el suav, ridicându-și sprâncenele.

– Pleacă de-aici, că te bat cu vergeaua aia până-ți suna creierii în oală, se burzuli Clara la scundac, odată trezită din sperietura inițială.

– Și din nou, greeeeeșșșșșitttt! Hai, mamzel, că încă odată și te duci, hihihiiii, se hlizi piticul, sărind de pe un picior pe altul. Și-am să pleeeeec. Și-am săăă măăăăă duuuuc, cât ține frunza de nuuuuc, să mă șterg cu ea la cuuuuuc, începu arătarea să cânte cu glas spart, vizibil încântată de mersul lucrurilor.

Nedumerită, femeia întoarse capul către zidul de pe partea cealaltă a străzii. Un aer de prăfuit, de sfărâmicios părea că plutește în jurul lui. De vechi… de foarte vechi. Fără să mai țină cont de ceva, femeia își aruncă pantofii din picioare și o luă la fugă, încercând să treacă pe lângă bărbatul cu cratiță în cap.

– Sus cu tataaaaa, zbieră acesta, prinzând-o fără probleme de mijloc. Ia să vedem, pot să dau de aici de trei puncte? mai auzi stupefiată Clara, simțindu-se luată de brațe și aruncată sus în aer, către zidul ce se întindea la nesfârșit, pe toată linia orizontului.

– Lița, Flița, Luminița, urlă ea, cu ochii ieșiți din orbite, cu venele gâtului umflate să plesnească, în timp ce muchia peretelui se apropia vertiginos. Parola este “Lița, Flița… Luminița!”, șopti ea, acoperindu-și ochii cu palmele.

***

Telefonul mobil sună melodios pe noptieră. Buimacă, tânara întinse mâna să răspundă. Cam atât despre somnul meu de după-amiază, murmură ea adormită, privind abătută la numărul necunoscut afișat pe ecran.

– Domnișoară Clara, numele meu este Eugen. Posibil să vă mai aduceți aminte de mine, ne-am întâlnit în trecut într-un cerc de prieteni relativ comuni. Fiind cu ceva treabă în oraș, m-am gândit să vă sun și să vă invit, desigur, dacă doriți și dacă vă face placere, să luăm azi masa împreună. Aș avea câteva lucruri interesante să vă prezint.

– Îmi pare rău, dar nu pot. Știți, azi mă văd cu Luminița, prietena mea, se suprinse Clara de una singură spunând. Regret nespus, mai adăugă ea, întrerupând brusc legătura.

Și măcar dacă aș cunoaște vreo Luminița, zise ea nedumerită, neînțelegând ce îi cășunase pe bietul om.

SFÂRȘIT

Image taken from www.deviantart.com