Frig. Paznicul întinde mâna după biletul de intrare. Zâmbește larg, lăsând să se vadă cioturile înnegrite ale dinților cariați. Cortul circului se profilează amenințător pe fundalul cerului acoperit de nori grei. În aer plutește un miros de putreziciune, de intestine stând gata să plesnească. Un afiș, pe care oricât s-ar chinui, bărbatul nu îl poate descifra. Se întoarce să fugă. Prea târziu. Sub tălpile lui, asfaltul se transformă într-o mocirlă cleioasă. În jur, împrăștiate la întâmplare, se zăresc bălți de sânge închegat și așchii de os. La domiciliu, așa cum am promis! rânjește batjocoritor paznicul cu respirație urât mirositoare.

Detunătura armei sparse liniștea nopții. David sări cât colo din pat, cu inima bătându-i nebunește în piept, neștiind dacă mai visează sau s-a trezit.

Săriiiiiți oameni buuuuuuni. L-a omorât nenorocitul pe Costicăăăăăă, auzi el prin fereastra larg deschisă o femeie plângând în suspine necontrolate.

– Elena Vasilescu, pe lângă cele deja declarate de soțul tău, Constantin Vasile, mai ai ceva de adăugat? se auzi o voce groasă, baritonală.

Câteva clipe de tăcere înfiorătoare se scurseră interminabile. O pală de vânt înghețat, atât de nelalocul ei în căldura nopții de august, fâlfâi perdeaua dormitorului întunecat. David se scutură înfiorat.

Ce vrei, bani? Am ceva în portofel. Mâine dimineață, mergem la banca împreună. Îi scoatem pe toți. Nu sunt ei mulți, dar nici chiar puțini. Lasă-mă în pace. Au, mă doare!

Ca într-un coșmar paralel, David se trezi transportat în copilăria lui, când tatăl lui o bătea metodic pe mama lui. Cu picioare moi, se așeză cuminte pe marginea patului, cuprinzându-și genunchii cu brațele. “Șșșșșt, că acum se termină”, își spuse el, imitând fără să vrea în gând vocea imatură, de copil speriat, cu care se liniștea de unul singur când părinții lui păreau că mai au puțin și se omoară în cealaltă cameră.

– Haideți doamnă, nu faceți lucrurile mai dificile decât deja sunt. Și nu te mai agita atât, că cine știe cum doar te rănesc și trebuie să trag din nou. Stai locului, să terminăm odată.

Te rog, oriunde, numai în cap, nu! Să mă îngroape încă frumoasă, mai spuse resemnată femeia, înainte ca doua detunătură să se rostogolească prelung asupra cartierului adormit.

***

– Ce-au avut, dom’ne cu ei, că nu pot înțelege nici să mă pici cu ceară, îl interpelă a doua zi în lift pe David unul dintre vecinii lui de palier, domnul Dobrescu.

– Săracii de ei, doi prăpădiți, continuă domnul Dobrescu. Își trăiau și ei zilele cum puteau, din ce câștiga amărâtul ăla de Costică lucrând pe ici, pe colo. Tapițeri, că doar asta știau să facă. Amândoi, că punea și doamna Vasile mâna, acolo unde se pricepea. Săraca femeie, cu alice de mistreț i-au tras bandiții în piept. Să bagi pumnul în rană, nu alta. Cât despre nea Costică, cică l-ar fi lăsat fără cap, așa de puternică a fost arma cu care i-au împușcat, oftă el, clătinând neîncrezător din cap.

– Da, o adevărată nenorocire, zise David, neștiind ce să spună altceva. Sper să îi prindă cât mai curând pe făptași, mai aruncă el, ieșind grăbit din ascensorul ajuns între timp la destinație.

Odată intrat în mașină, își lăsă capul să cadă pe volanul îmbrăcat în imitație de piele. “Nu, este imposibil; nu are cum”, șopti el neîncrezător. “Pentru numele lui Dumnezeu, a fost o glumă. Iar anunțul acela, o tâmpită greșeală de ortografie, nimic mai mult!”, strigă cu voce tare, rememorând bilețelul găsit cu o zi în urmă în parbriz, pe spatele căruia se distrase să scrie numele și adresa vecinului lui de deasupra (tapițer, de altfel).

Unde mai pui că, indiferent cât își întorsese buzunarele pe dos, nu fusese în stare să găseasă nenorocita aia de hârtie. Parcă intrase în pământ. La propriu.

SFÂRȘIT

Image taken from www.deviantart.com