Așezat pe ciuci și mormăind printre dinți o înjurătură dintre cele mai consistente, Paul Stratan privi la spațiul dintre cabina liftului și palier unde îi căzuseră cheile de la casă.

– Eh, putea fi și mai rău de atât, își zise, ridicându-se în picioare. Putea să mă doară și stomacul nu doar să mă piș pe mine, comentă către propria-i imagine reflectată de către oglinda ascensorului.

– Bună seara, domnu’ Stratan. Mă iertați că v-am ieșit cu gol în cale, îl abordă vecina de etaj, Sanda Dudulea, pășind afară cu o găleată în mână din ghena de gunoi spre care Paul Stratan se îndrepta cu pas întins, decis să dea curs chemării naturii.

Atentie, acest text reprezintă doar un fragment din povestirea cu același nume din volumul intitulat Povestiri de la marginea realității

– Bună seara, tanti Sanda, zise el, încercând să-și păstreze o voce normală. Vreo noutate, ceva? continuă peste umăr către femeia ce îl aștepta răbdătoare în capul scărilor pentru a urca împreună.

– Niște nenorociți, ce să zic, răspunse ea privind nedumerită cum vecinul ei își întoarce pe dos unul după altul buzunarele, pentru ca în final să arunce pe tub în jos un minuscul bon de casă de marcat. Nea Toma, administratorul, s-a certat din nou cu șeful de cenzori, cu nea Toader. Doi berbeci, că nu mi-e rușine cu nici unul dintre ei. Nea Toma vrea cu un milion mai mult la salar. Nea Toader, nici să nu audă. Și uite așa, de supărare, nea Toma s-a îmbătat praștie. Numai că, vezi mata, de data asta nu i-a mai ajuns să-și zbiere pe holuri măscările lui obișnuite. Domnu’ Stratan, dacă vă vine să credeți una ca asta, porcul ăla bătrân a scos o scară de la subsol, s-a urcat pe ea și uite așa, cum mă vezi și cum te văd, s-a pișat drept în cutia de scrisori a Administrației!

Să mai zică lumea că nu există și români fericiți, mormăi Paul.

– Ați spus ceva, domnu’ Stratan?

– Tanti Sanda, am o idee, zise bărbatul străfulgerat de modul cum putea rezolva presiunea ce i se acumula vertiginos în vezică. Știi, tocmai mi-au căzut cheile în golul liftului și mă gândeam să mă duc pân’ la nea Toma, să îi cer un clește, ceva. Nu ai cumva matale prin casă vreun patent rămas de la nea Dudulea, fie-i țărâna ușoară?

– Crez că am unul, undeva pe balcon, da’ ce să zic, îi cam ruginit, zău așa…, zise femeia, alegându-și cu greu cuvintele.

– Lasă, tanti, că îl iau să deschid ușa la lift, nu să dorm sub pernă cu el, sări Paul. Și cât îl cauți matale pe unde ziceai că îl ai, crezi că aș putea să îmi fac un drum până la toaleta matale? adăugă el, bâțâind din cap și compunându-și o grimasă demnă de un film mut.

– Apăi, dacă-ți trebe, vino. Că nu pot să te las să faci pe ‘mneatale, nu? Doar să dai tălică la o parte ligheanul ăla de stă acum pe budă. Am pus niște prosoape la înmuiat, să le spăl mâine de dimineață când o veni apa caldă.

– Ce, tanti, nu avem caldă? Deloc?! exclamă Stratan, simțindu-se dintr-o dată din cale afară de transpirat și murdar.

– Nțz. Că repară nu’ș ce mama ciorilor sclifosita aia de se mută la cinci deasupra lu’ tanti Eleonora. N-ai matale idee ce gălăgie fuse acia peste zi. Ciocane, bubuieli, mașini de găurit… noroc că tanti e mai surdă decât toaca de la Sfântul Spiridon, că altfel nu știu ce se făcea, pufni femeia, expresia chipului ei ca o lună plină oglindind o foarte îndreptățită nemulțumire cetățenească.

***

Prins în amorțeala mijlocului de săptămână, parterul blocului moțăia prizonier între mirosuri grase și zgomote casnice.

– Ai grijă, domn’ Stratan, să nu-ți prinzi mâinile sau să te curentezi, murmură Sanda Dudulea, văzându-și vecinul cum se pregătește să plece cu ușile de la ascensor deschise.

– N-avea grijă, tanti, că din copilărie și până acum n-am uitat cum se face, râse Stratan, apăsând contactele automate care ar fi trebuit să-i spună liftului că poate pleca în siguranță, ușile fiind bine închise.

Ascensorul porni, doar pentru a se opri în clipa următoare.

– Vezi, tanti? spuse Stratan, sărind din cabina oprită la jumătatea palierului. Să te dai cu liftul e ca mersul pe bicicletă sau înotul; nu se uită niciodată.

Femeia clătină din cap, dojenindu-l cu degetul arătător. Nu o dată i se întâmplase să urce pe scări din cauza vreunui împielițat de copil care nu găsise altceva mai bun de făcut decât să hâțâie ascensorul în sus și în jos până îl stricase.

– Dacă zici matale, așa trebe să fie, că doar ești om cu carte, mormăi ea, dându-se mai aproape să privească în dreptunghiul de întuneric ce se căsca la nici doi pași înaintea ei.

– Cu carte, tanti, dar fără cine știe ce parte, ridică Stratan din umeri, izbucnind în același timp în râs. Acum, fii dumneata bună și luminează-mi drumul cât cobor eu să-mi iau cheile, da?

Sanda Dudulea își luă un moment de cumpănă, plimbându-și greutatea de pe un picior pe celălalt.

– Bine, domn’ Stratan, numai să aveți grijă, da? rosti în cele din urmă, aprinzând lanterna pe care o luase cu ea, o ruginitură rămasă de pe urma defunctului ei soț. Puțul liftului se lumină, dezvăluind un strat de praf amestecat cu gunoaie de tot felul.

Paul Stratan puse o mână pe podea și sări înăuntru.

– Tanti, rosti el după câteva clipe de tăcere, cred că pe aici nu s-a făcut curat de câțiva ani buni.

Aplecat de spate să nu se atingă de cablurile atârnând ale cabinei, Stratan porni să-și facă loc prin maldărul de gunoaie. Pachete goale și mucuri de țigări, o sticlă de plastic și câteva doze de bere aplatizate se împrăștiară care încotro.

– Domn’ Stratan, vezi că trecuși de ele, se impacientă Sanda Dudulea prinzând pentru o clipă în conul de lumină al lanternei strălucirea mănuchiului de chei. Acolo, lângă abțepeldul ăla cu scripca, adăugă ea, venind mai aproape cu lanterna.

– Ia te uită, un bilet de intrare la Festivalul George Enescu, spuse Stratan ridicând de jos ceva aflat în apropierea legăturii de chei. Mă întreb cine l-o fi pierdut și în ce condiții, zise el, scuturând de praf dreptunghiul din hârtie lucioasă purtând imaginea unei viori.

– Ce-i ăla, domn’ Stratan? se dădu mai aproape Sanda Dudulea, aducând și lanterna cu ea.

– Nimic, tanti, murmură el, strângând biletul între degete așa cum ar fi făcut-o dacă în locul lui s-ar fi aflat un arcuș de vioară.

M-am decis, tată, se auzi el exclamând din pivnița cu amintiri îngropate, renunț la Politehnică și mă fac violonist.

Vrei să dai la Conservator? îi răspunse vocea tatălui său, repetând aceleași cuvinte pe care i le spusese în urmă cu mai bine de douăzeci de ani. Nu ești cam bătrân pentru asta? Tonul tatălui deveni aspru, cuvintele lui tot atâtea rigle de calcul și control: Paul, ai șaisprezece ani, ești clasa a unsprezecea, mă aștept de la tine la mai multă minte și maturitate decât dai dovadă în momentul de față. Când crezi că vei apuca să te pregătești suficient de bine pentru a le-o lua înainte celor ce s-au ocupat de muzică încă din copilărie?

Scăldat în lumina galbenă a lanternei ținută de Sanda Dudulea, chipul lui Paul Stratan se boți în copia rânjetului rebel de atunci: Dar cine a zis, tată, ceva de Conservator? Nu zic, e frumoasă muzica clasică, dar sincer, nu e pentru mine. Cu riscul să-ți par incult, de ce să cânt Șostakovici care, atunci când nu sună a mort zici că-i marș, iar când e marș zici că e unul funebru, când aș putea să mă dedic jazz-ului, muzicii vii, să devin asemenea lui Billy Bang – râsul gros, din toată inima, al tatălui său îl opri, făcându-l să-și piardă șirul gândurilor.

Spune-mi – că poate n-am înțeles eu bine – vrei să renunți la facultate pentru a te face lăutar? mârâi vocea părintească. Mă întreb ce ar zice biata maică-ta, fie-i țărâna ușoară, dacă te-ar auzi ce spui. Tatăl continuă în șoaptă, punând exact atâta durere și dezamăgire în voce cât trebuia pentru a-și vedea dorința îndeplinită: Probabil că ar muri încă o dată, biata de ea, să-și vadă odorul cântând la nunți cu suta de lei lipită cu scuipat pe frunte.

Dar, tată, nu despre nunți este vorba, ci despre jazz! strigă juniorul Stratan strivit de capcana anilor, știind, atunci ca și acum, că lupta era pierdută.

– S-a întâmplat ceva, domn’ Stratan? veni de sus glasul Sandei Dudulea văzând că vecinul ei a rămas ca vițelul la poarta nouă uitându-se la un petic de hârtie.

– Nimic, tanti Sanda, mormăi el, aplecându-se după mănunchiul de chei pe care i se păru că aproape călcase.

Ia te uită, puteam să jur că erau mai aproape de atât, mormăi Stratan, uitându-se chiorâș la movila de chei aflată la cel puțin doi metri distanță. Făcu un pas, al doilea, apoi pe al treilea, convins că o să dea cu capul de zidul ce mărginea puțul liftului. Nici o șansă ca înăuntru să fie atâta spațiu. Numai cine n-a transportat vreodată o bicicletă cu ascensorul se putea îndoi de acest fapt.

– Și iată că totuși se poate, rosti Stratan, recuperându-și cheile.

Porni să facă un pas în spate, apoi se răzgândi. Oare ce văgăună or fi lăsat în urma lor nenorociții de au construit blocul? se întrebă, pipăind cu brațele întinse întunericul ce se întindea înaintea lui.

– Tanti Sanda, poți să-mi luminezi puțin aici? aruncă el peste umăr, în următoarea clipă vorbele înghețându-i în piept. În spate, acolo unde ar fi trebuit să se afle ușa pe care coborâse, doar un pătrat de lumină de dimensiunea unei mărci poștale se mai putea vedea. Era ca și cum el, Paul Stratan, s-ar fi aflat pe podeaua unui siloz și ar fi privit către unica fereastră aflată undeva sub acoperiș…

Găsiți varianta completă a acestei povestiri în cadrul volumului intitulat Povestiri de la marginea realității

Image taken from www.deviantart.com