Pentru a patra oară, bărbatul încercă să parcheze pe locul lui. Jumătate de metru în spate, jumătate de metru în față. Adică, ordonat, la linie. În sfârșit, după încă două manevre atente, marginea găurii de canal se alinie la fix sub oglinda retrovizoare, în timp ce linia gardului se ridica de exact două degete deasupra farului din dreapta. Abia acum era bine.
Mihai Tomberlău, de meserie controlor de calitate la o firmă producătoare de instalații sanitare, ajunsese acasă. După o ultimă asigurare că se afla între reperele auto-impuse, opri motorul mașinii de serviciu. Așteptă nemișcat să treacă cele trei secunde regulamentare, apoi scoase cheia din contact. Coborî din mașină, având grijă să mai întâi să inspecteze, atât scaunul din dreapta, cât și pe al lui de eventuale scame nedorite ce s-ar putut strânge între timp.
În drum spre scara blocului în care locuia, își privi neliniștit ceasul, care arata orele 19:30. Mai avea doar jumătate de oră la dispoziție până să fie la datorie. Probabil, nici în seara asta nu va mai avea timp să mănânce până după miezul nopții. Era pentru a treia oara când se întâmpla în săptămâna aceasta. Odată cu venirea toamnei, traficul pe străzi redevenise aglomerat. Trebuia să facă ceva în direcția aceasta. Atât de multe lucruri depindeau ca el să fie acasă, la datorie, înainte de ora opt seara.
Liftul vandalizat îl duse, zdrăngănind amarnic din încheieturile lui bătrâne, la etajul patru, unde locuia încă de când terminase facultatea. În fața ușii, băgă cheia în broasca de sus. Una, două, trei învârtituri spre dreapta. Prima încuietoare, rezolvată. Mai departe. Una, două opinteli la dreapta, ridicat puțin de clanță și gata și cu broasca nemțească, cumpărată de unchiul Tase, direct din Germania. Deși într-o întârziere periculoasă, bărbatul își permise să stea câteva clipe lungi cu urechea ciulită, la pândă. În regulă, nimeni în jur. Atent să își mascheze cu trupul mișcările, bărbatul scoase o bucată de sărmă oțelită din buzunarul interior al sacoului și o apăsă într-o gaură abia vizibilă în tocul ușii. Un clinchet aproape imperceptibil marcă deblocarea celei de-a treia încuietori, cea secretă, a locuinței lui Mihai.
Fără să mai piardă măcar o secundă, fără ca măcar să își scoată pantofii din picioare, merse drept în bucătăria situată chiar la intrarea în apartament. Opt pulverizatoare de plastic, de genul celor utilizate la spalatul geamurilor, așteptau perfect aliniate pe masa lungă, melaminată. Șapte și treizeci și șapte de minute. De două ori cifra șapte în același loc. Oricum, lucruri bune nu putea să vestească această “coincidență”. Cu mișcări precise, denotând siguranță de sine, bărbatul extrase un bidon de oțet alimentar din dulapul mascat în perete, împreună cu o cană gradată și o oală de metal. Șapte și treizeci și opt de minute. Mai bine, deși încă în pericol de întârziere. Doi litri de oțet, doi litri de apă, apoi, ingredientul secret – zahăr vanilat, în greutate de exact douăzeci de grame, puse toate și amestecate cu grijă în oala înaltă.
Șapte și patruzeci și cinci de minute. Broboane mari de transpirație umplu fruntea bărbatului. Ar fi trebuit să plece mai devreme de la birou, mai ales că azi e vineri, când traficul este mult mai aglomerat. Trei pulverizatoare umplute ochi, încă cinci rămase. Șapte și patruzeci și șapte de minute. Mâinile încep să îi tremure. Cămașa i lipește ca o tablă udă de spate. În ultimul moment, reușește să evite atacul de panică. Altă dată, poate, însă azi nu își poate permite luxul de-a se simți speriat.
Șapte și cincizeci și opt de minute. În sfârșit, pulverizatoarele sunt toate la locul lor. Două în baia mare, două în baia de serviciu, trei în bucătărie – ah, blestemată fie chiuveta dublu corp și ziua când a cumpărat-o – și unul de rezervă, așezat la îndemână, la jumătatea holului.
Odată cu declanșarea alarmei ceasului electronic de mare precizie, bărbatul începu să pulverizeze cu mișcări sacadate oțet, amestecat cu zahăr vanilat, în scurgerea chiuvetei din baia mare. Întotdeuna baia mare era prima la rând. Puf, puf. Chiuveta, baia, sifonul din podea. Puf, puf. Baia mică, bucătăria, apoi din nou baia mare.
“S-a făcut cumva mai frig în baia mică?”, se întrebă îngrozit bărbatul, cu transpirația șiroind de-a lungul spatelui și urechile bubuind din cauza efortului. “Oh, Doamne, nu azi, când mai aveam atât de puțin”, șopti el, acționând fără întrerupere maneta pulverizatorului, ce protesta scârțâind la fiecare apăsare.
Totul începuse în urmă cu mai bine de doi ani, mai exact, acum 770 de zile, imediat după accidentul de mașină care aproape îl băgase în mormânt. Atunci, în spital, i-a văzut pentru prima dată, în toată hidoșenia lor. Și tot atunci, a învățat cum pot fi uciși. Creaturi de-o urâțenie ce nu poate fi descrisă în cuvinte, tâlhari de suflete, veniți în crucea nopții de-a lungul țevilor de scurgere, aducând cu ei doar nenorocire și frig. Mai ales frig. Dacă vreodată v-ați trezit în mijlocul nopții cu o senzație cumplită de răceală în voi, probabil că o creatură a conductelor tocmai v-a vizitat. Data viitoare, când vi se întâmpla asta, fugiți repede la cea mai aproape scurgere și ascultați cu atenție. Dacă veți face liniște, veți auzi un scâncet ușor cum se îndepărtează. Nu vă amăgiți de unii singuri. Nu este zgomotul apei ce circulă prin țevi. Este plânsetul unei bucăți smulse din sufletul vostru, ce este dusă departe, tocmai în adâncurile pământului, unde doar cea mai cumplită nefericire poate ajunge.
***
Ah, dacă nu i-ar fi atât de sete. Și dacă nu i-ar venit atât de tare să urineze. Apa, blestemata asta de apă. Nu poți scăpa de ea, oriunde te-ai duce; în special atunci când plouă, dar tu conduci în continuare, conștient că trebuia să te oprești cu un oraș sau două în spate. Când asfaltul șoselei lucește în noapte, ud și înșelător. Când îți dai seama brusc că ai ațipit și că nu mai ai nicio șansă să eviți biciclistul apărut de nicăieri în fața ta. Noroc că avocatul tău poate demonstra că bicicleta în cauză nu era semnalizată corespunzător.
Douăsprezece fără șapte minute. Ziua se apropie de sfârșit. Ceva nu este însă în regulă. Un miros de canal se simte în aer, în ciuda oțetului aromat ce saturează aerul în jur. “Repede. Baia mică, de acolo vine”, își spuse îngrozit bărbatul, strângând disperat în mână pulverizatorul aproape gol. Prea târziu. Întreg holul este plin de apă urât mirositoare. Cu ultimele puteri, Mihai năvălește în baia de serviciu, la timp pentru a vedea capacul toaletei ridicându-se încet.
– Te grăbești undeva, amice? mai apucă el să audă o voce susurând încet, chiar lângă ureche, înainte ca apa de sub picioarele lui să înghețe tun.
SFÂRȘIT
Image taken from www.deviantart.com
- Emoționantă
- Fascinantă
- Amuzantă
- Plictisitoare
- Tristă
- Enervantă