Aparent, nu era nimic mai mult decât un crocodil de baie obișnuit. Oricine l-ar fi privit ar fi văzut în el doar un covoraș verde decupat în forma unui crocodil de jucărie. Materialul cauciucat din care era fabricat –  cu multe ventuze anti-alunecare –  îl făcea plăcut atingerii tălpilor goale atunci când ieșeai din duș. Probabil, de aici și succesul cu care se vindea în toată lumea.

Ce îl diferenția însă de frații lui care locuiau cuminți în alte nenumărate camere de baie era faptul că era conștient de lumea din jurul lui. Crocodilul nostru –  pe care îl vom numi, dintr-un capriciu scriitoricesc, Aliuță –  era o fire curioasă de felul lui. Încă din primele clipe de viață, proaspăt ieșit de sub valțurile liniei de producție, a fost conștient de propria-i existență. Să fi fost din cauza unei neobișnuite alinieri a planetelor? A unui puseu de radiații cosmice? Nimeni nu ar fi putut spune cu siguranță, cert era însă faptul că Aliuță putea gândi.

Atentie, acest text reprezintă doar un fragment din povestirea cu același nume din volumul intitulat Povestiri de la marginea realității

Prima ocazie în care a încercat să-și folosească abilitățile a fost atunci când a vrut să comunice cu ceilalți crocodili de cauciuc lângă care fusese așezat în așteptarea transportului peste ocean. Degeaba, eșec total. A încercat apoi cu câteva saltele de plajă din apropiere, însă rezultatul a fost același. Contrariat, și-a extins vibrațiile de crocodil telepatic în întreg depozitul de obiecte de uz casnic de tot soiul, dar nimeni nu a răspuns chemării lui.

Rând pe rând a încercat cu viețuitoarele din jur, de la gândacii cei leneși, la furnicuțele grăbite și apoi la vrăbiuțele ce își făcuseră cuib sub una din grinzile acoperișului cel înalt. Singurul rezultat al eforturilor lui a fost că toți au început să evite colțul în care Aliuță stătea înfășurat cuminte, așteptând să îi vină rândul să plece în călătorie.

Zilele treceau una după alta. Noi crocodili de cauciuc erau aduși în pachete mari, luând locul celor plecați către destinații dintre cele mai exotice, doar Aliuță zăcea uitat în spatele unui rulou de linoleum ce fusese găsit cu defect la controlul de calitate. De câte ori nu încercase el să își facă simțită prezența supraveghetorului mustăcios ce dirija ieșirile și intrările din depozit? În câteva rânduri, chiar îi reușise să intre în gândurile paznicului, însă debandada, haosul și răutatea pe care le-a găsit în mintea omului l-au făcut pe crocodilul de cauciuc să se retragă adânc în interiorul învelitorii lui din plastic transparent.

Anii au trecut în șir, parcă de la sine; anotimpuri s-au perindat după anotimpuri. Supraveghetorul mustăcios, între timp cu părul rărit și burtă proeminentă, a fost nevoit să iasă la pensie și să lase locul cuiva mai tânăr. De sub crusta de praf gros care se depusese deasupra lui, Aliuță a putut să urmărească nestânjenit ceremonia predării responsabilităților:

–  Gulie, să nu uiți să închizi geamurile când te’ci acasă, că foc și pară se face jupânul dacă te prinde că faci altfel, ‘nțeles?

–  Pe mine mă cheamă Adrian, răspunse înțepat viitorul supraveghetor, un bărbat slab și negricios.

– Dacă te cheamă, apăi du-te, măi Gulie, continuă proaspătul pensionar cu un zâmbet lat întipărit pe chipul rotund și ridat ca o minge veche. Să fii corect, adăugă el, să nu furi, că dracii te mănâncă, ‘nțeles? Dacă aud că ai făcut vreun pocinog, că ai stricat ceva p’acia sau că ai băgat în buzunar, de la pensie mă întorc și-ți mănânc ficații!

– Nea Pandele, dacă îmi dai cheile, eu să știi că nu te mai rețin, rosti bărbatul negricios. Mă gândesc că oi avea și matale niscai treabă. O femeie să te aștepte acasă, nepoți să te joci cu ei –  vreo carte de citit…

Fostul supraveghetor își privi cu ură înlocuitorul, văzând bătaia de joc din ochii tânărului. Pentru că nu exista nici o femeie în viața lui și nici un fel de familie; cât despre citit, toată lumea îl știa că este aproape analfabet. Plin de furie, puse în palma întinsă a negriciosului o legătură groasă de chei. Apoi, privi pentru ultima dată în lungul și în latul depozitului ce îi ținuse loc de familie în toți acei ani de muncă anostă:

–  Încearcă să nu te duci prea des în colțul din dreapta, mormăi el, arătând către colțul cu rebuturi. De acolo se aud cel mai tare vocile, mai spuse, apoi se răsuci pe călcâie și dispăru pentru totdeauna din fabrica pe care o iubise și o urâse deopotrivă…

Găsiți varianta completă a acestei povestiri în cadrul volumului intitulat Povestiri de la marginea realității

Image taken from www.deviantart.com