Casa cu o mie de încăperi – Arhiva – Povești absurde și fantastice

George privi buimac de jur împrejurul lui la camera în care tocmai intrase. Așezat într-un fotoliu din piele adânc, un bărbat cu părul grizonat citea adâncit dintr-o carte groasă. “Să mai zică cineva că o duc rău funcționarii publici în zilele noastre”, își spuse George, privind din ce în ce mai mirat la interiorul somptuos al camerei de la subsol. În cele din urmă, bărbatul din fotoliu lăsă cartea jos și îl privi cu un aer ușor amuzat pe deasupra ochelarilor eleganți, cu ramă din oțel subțire.

– Un trabuc? întrebă acesta, arătând către o cutie din lemn cu incrustații din argint ce trona pe o măsuță joasă lângă el.

– Mulțumesc, dar m-am lăsat acum cinci ani, răspunse George din reflex, privind în jurul lui cu un aer tâmp.

– Bună treabă ai făcut. Pe aici țigările se găsesc mai greu, spuse bărbatul ridicându-se în picioare și venind în întâmpinarea nedumeritului său musafir. Dă-mi voie să mă prezint. Numele meu este Matei Corbu. Din privirea ta înțeleg că am onoarea să fiu prima persoană pe care o întâlnești după ce ai trecut prin portal, nu este așa?

– Știți, eu caut arhiva… Cred că am intrat pe ușa care nu trebuia, zise George pe ton nesigur, dând să se întoarcă pe unde venise.

– Dragul meu, nu ai idee ce mare adevăr ai rostit, spuse bărbatul cu ochelari, dezmortindu-și umerii cu un gest discret. Spune-mi un lucru, te rog. Înainte să pășești prin ușa de care vorbeai, nu ți s-a întâmplat să observi ceva ciudat, nelalocul lui?

– Nu, răspunse George privind tot mai dezorientat la încăperea mare, mobilată cu mult bun gust. Atâta doar că numele camerei era scris greșit. În loc de “Arhivă cadastru” era scris “Arhivă calabastru”…

– Ca întotdeuna, o mică greșeală de tipar deasupra portalului. Un fel de tertip avocățesc, menit să salveze, în caz de urgență, găoza cine știe cărui birocrat de la mansardă, concluzionă Matei pe un ton batjocoritor, privind cu înțeles către tavan.

– Știți, cred că ar fi mai bine să plec acum. Mă asteaptă logodnica mea afară, spuse George privind puțin neliniștit către bărbatul bine clădit din fața lui.

– Ce să zic, sper să fie genul răbdător. Nu de alta, dar va avea nevoie. Cât despre plecatul din această încăpere, te sfătuiesc să procedezi cu băgare de seamă. Din îndelungata mea experiență prin aceste cotloane, am tras concluzia că nu este niciodată bine să ieși dintr-o cameră pe aceeași ușă prin care ai intrat. Mie, cel puțin, mi-a mers rău de fiecare dată când am procedat astfel. Dacă dorești, poți încerca prin șifonier. Eu pe acolo am ajuns aici.

“E clar! Ăsta e dus cu capul. Cum Paștele mă-sii mă șutesc eu de aici, fără să-l irit pe glumețul de colea?”, se întrebă George retrăgându-se încet, cu ochii în patru, către ușa prin care intrase cu doar câteva minute în urmă.

– Te uiți la mine și te întrebi când anume voi adopta o ținută marțială, cu mâna înfiptă sfidător în încheietura vestonului meu imaginar, corect? întrebă Matei pe un ton ușor caustic. Vezi tu, continua el pe un ton voit conspirativ, întotdeuna m-am întrebat de unde fascinația asta a nebunilor pentru Bonaparte. De ce, mă rog, nu a beneficiat și Wellington de această onoare?! Sau, de ce nu, Ivan cel Groaznic, Rasputin sau Moș Ion Roată. Pur și simplu nu este corect ce se întâmplă, își încheie filosofic bărbatul cu ochelari micul discurs.

“Oh, mamă. Viața-i greu pentru unii”, își zise George în sinea lui, întorcându-se pe călcâie și repezindu-se cu toată viteza afară din încăpere.

– Stai! Așteaptăăăă… mai auzi în urma lui cel care peste o săptămână urma să fie dat dispărut sub numele de George Roman.

Va urma

Image taken from www.deviantart.com