– Auzi, dragă, ce-ar fi să te scurgi tu vreo doi centimetri mai încolo? Crezi că dacă eşti luată de la Londra toată camera e a ta?

– Iartă-mă, fine, nu mi-am dat seama.

– Păi, normal, noi astea transparente şi moderne nu prea dăm atenţie şi la nevoile celorlalţi.

– Ho, ajungă-ţi, am înţeles. Iete, mă mut pe alelalte două spiţe. Nu-ţi mai vărsa stropii pe mine.

– Bine, hai, te las să scapi uşor de data asta. Şi-aşa ne vom petrece destul timp mâner lângă mâner, uitate în suport. Chiar, ai auzit ceva de prognoza meteo?

– Da, cică mai plouă vreo două trei zile, după care urmează un nou val de căldură.

– Nu ştiu ce să zic, eu nu prea mă mai încred în ce spun ăştia. La cum mă dor balamalele, par să vină nişte furtuni bunicele.

– Parc-ai fi stăpână-mea. Numai ea mai se îmbracă dimineaţă după durerile de oase. Norocul meu pe de altă parte, că aşa mă mai scoate şi pe mine la plimbare chiar şi în zilele când nu-i nici ce-a mai mică şansă să zăreşti măcar un norişor amărât pe cer.

– Chiar că noroc, a mea are o adevărată aversiune faţă de umbrele. Mă lasă singură, agăţată cu lunile în cuier. Uneori mă uită chiar şi când plouă afară şi mă închide cu mult înainte să fi căzut ultimul strop. Într-o bună zi n-o să mă mai deschid de la atâta rugină. Dacă nu o suna în dimineaţa asta prietena ei cea mai bună s-o trezească – da, imaginează-ţi că-i dă trezirea de vreo două săptămâni încoace, de când s-au gândit bulangii lor de şefi să le impună program de la nouă dimineaţa – şi să-i spună c-ar fi bine să mă ia cu ea că vine potopul de pe lume, ne mai vedeam noi două la pulivară.

– Apropo, ai văzut în ce hal mirosea când ne-am urcat în autobuz?

– Da, Dumnezeule, transpiraţie, nailon umed şi picioare bine înmuiate. Un cocktail mai puturos de atât rar găseşti.

– Plus că, evident, toate geamurile erau închise şi aerul condiţionat se pare că e pus în autobuzele astea noi de formă.

– Bine că afară era frig de te căcai pe tine, dar acolo era zăpuşeala pământului.

– Să zicem mersi că n-am ajuns la metrou. Ultima dată când am trecut pe acolo la o oră de vârf şi s-au deschis uşile ziceai că oamenii ăia stăteau buluc într-un cuptor, gata să devină friptură.

– Am păţit-o şi eu o dată. M-a lovit un val de căldură de-am crezut că mi se topeşte instant plasticul de pe mâner. Şi, al dracului, mai e şi genul ăla de căldură umedă, unde, în loc să te usuci frumos, se face şi mai tare condens pe pânză. Chiar că curgeau toate apele pe mine, ploaie, transpiraţia ălora, transpiraţia mea. Adunam broboane mai ceva ca un magnet.

– Vezi, întotdeauna e bine să priveşti partea plină a paharului.

– Iar începi? Mă omori cu optimismul tău. Mai las-o la punctul mort cu fazele astea, că parcă ai fi un personaj din desene animate, din alea cu teme biblice chiar, de să-nveţe copiii cum să fie buni.

– Să trăiţi am înţeles. Nu mai fac, zău. Pe onoarea mea de cercetaş. O să devin şi eu bosumflată şi nesuferită ca tine, gata să scot ochii primului pedestru care-mi trece calea.

– Bine că eşti tu deşteaptă. Ştii ceva, ăia de la fabrică nu m-or fi făcut neagră degeaba. Sinceră să fiu, încep să cred în predestinare.

– Adică cum? Dacă erai scoasă în lotul cu floricele, ai fi fost toată un zâmbet? Să mor dacă mai erai prietena mea în cazul ăsta.

– Taci, că te cunosc. Iar pregăteşti un discurs din ăla în care să mă convingi că tot răul e spre bine. Aştept ziua când o să-mi spui că mi-am rupt vreo spiţă ca să cunosc cine ştie ce învelitoare şi să-mi găsesc liniştea. Îţi promit solemn de pe acum că o să te găuresc ca pe un ciur în ziua aia, să vezi cum o să-ţi găseşti şi tu liniştea la gunoi alături de mine.

– Bine, făi, nu-ţi mai zic nimic. Păstrează-ţi fatalismul tău de pompe funebre, că mi-oi păstra şi io atitudinea împăciuitoare.

– Sst, că vin să ne strângă. Hai că ne vedem în suport, să continuăm discuţia, că şi-aşa n-ai apucat să-mi spui ce-ai mai făcut de când ne-am văzut ultima dată. Până la şase, când om pleca de aici, apucăm să ne zicem şi poveştile poveştilor.

– Hai, te-am pupat. Ne vedem în 5.

Păşind cu pas sigur de gazelă pe pantofii de lac crem, luaţi de curând de la Mini Prix, Mihaela intră în fumoarul îngust. Ca de fiecare dată când ploaia lua prin surprindere bucureştenii, dând peste cap nu doar circulaţia, ci întreaga existenţă a oraşului neliniştit, cămăruţa minusculă era plină ochi de umbrele, care mai de care mai colorate sau mai cocoşate de vânt.

Din trei mişcări elastice, demne de o acrobată care ar putea participa liniştită la „Românii au talent”, cea mai nouă PR-istă de la Departamentul Programe ajunse în colţul unde se aflau cele două sfătoase şi strânse umbrela transparentă în formă de clopot, pentru care o invidiau toate fetele de pe etaj. Curat Audrey Hepburn.

SFÂRȘIT

Image taken from www.deviantart.com