Clara încercă să țipe în vis, dar îi fu imposibil. Coșmarul o prinsese în ghearele lui și nu intenționa să îi dea prea curând drumul. Femeia scânci înfricoșată, mușcâdu-și până la sânge buzele.

“Oh, Dumnezeule, fă-l să nu se întoarcă la mine”, șopti ea în vis, privind terifiată către scheletul purtând o pălărie de fetru moale, cu borurile murdare de pământ, ce plimba într-un lanț ruginit un câine la fel de descărnat ca și el.

Dezorientată, Clara întoarse capul de la înfricoșătoarea pereche. Privi înapoi, către casa în care locuia de câțiva ani buni. Toate erau la locul lor, exact așa cum trebuiau să fie. Până și termometrul ambiental montat pe geam era vizibil din locul de unde rămăsese încremenită, abia îndrăznind să  respire.

Convisă că trebuie să i se fi părut, femeia privi din nou către terenul viran ce se întindea pe sute de metri pătrați de cealaltă parte a străzii. Nu mică îi fu suprinderea când constată că încă o arătare, de data aceasta purtând o pălăriuță de pai cu fundul spart, își făcuse între timp apariția, ducând grăbită de toartă o stropitoare găunoasă. “Ușurel, domniță, că se varsă bunătate de apă și mai trebe’ să te duci o dată”, îi șopti Clara tâmp, abia dezlipindu-și buzele.

Complet nepăsătoare la prezența tinerei femei înlemnite în mijlocul străzii, scheletul cu stropitoarea se opri câțiva pași mai încolo, unde începu cu mișcări largi să “ude” ceva nevăzut.

– Aaa, bună dimineața mademoiselle Sevastița, auzi Clara în mintea ei cum arătarea cu câinele se adresează celei cu stropitoarea. Ce minunată zi este astăzi, nu-i așa? Numai bună de udat aceste superbisime flori de “Nu mă uita”. Spuneți-mi, scumpă domnișoară, l-ați văzut cumva din întâmplare azi pe conul Alecu? Tare aș dori să discut cu dânsul anumite aspecte de natură mai curând obștească, aș spune eu.

– Servus domn’ Caragea. Iar nu te lăsă cucuvaia aia spurcată să dormi noaptea trecută? întrebă scheletul cu pălăriuță, udând netulburată delicatele ei flori albastre, pe care însă Clara le vedea sub forma unor sticle de bere sparte și a câtorva cutii de conservă turtite.

– Eh, lăsați că situația nu este chiar atât de dramatică. Vroiam să știu dacă Alecu s-a mai ocupat în ultima vreme de problema aceasta… Ah, Ralf, neobrăzatule, ți-am mai zis de nenumărate ori că nu ai voie să faci pipicu pe copacii din parcul comunal, strigă indignată prima fantomă, zmucind de lanțul ruginit “câinele” de talie mare (cel mai probabil, un labrador) ce în mod mârșav profitase de neatenția stăpânului său pentru a ridica piciorul la un pom ce nu se vedea nici el.

– Ah, Ralf! Te invidiez pentru pomul tău imaginar, șopti sub stare de șoc tânăra femeie. Eu cred că, de frică, îmi cam vine să fac pipicu pe mine. Dacă stau bine să mă gândesc, e o idee foarte bună! Poate așa reușesc să mă trezesc din coșmarul ăsta imbecil, chicoti ea poznaș în vis.

Apoi, cedând unui impuls de moment, strigă cu putere către grupul de descărnați:

– Hei, oameni buni. Voi de colo. Nu vă fie cu supărare, că-s curioasă rău. Ce crește mai bine anul ăsta? Sticla de bere sau cutia de conserve? Aș semăna și eu câteva în jardinierele mele, aruncă cu voce tare peste stradă, mândră nevoie mare de spiritul ei ascuțit.

Că într-un film mut, dat cu încetinitorul, Clara înregistră următoarele clipe din visul ei în cele mai fine și subtile amănunte. Întâi, domnișoara Sevastița scăpă surprinsă stropitoarea dintre falangele ei poroase, îngălbenite de vreme și umezeală. Apoi, cu o mișcare teatrală, își duse mâna în dreptul cutiei toracice și leșină scâncind slab în brațele bărbatului cu câinele.

– Șo pe ea, Ralf! Să n-o lași să îți scape! mai auzi tânara femeie, înainte că un spasm involuntar să o lovească cu capul de mânerul canapelei.

– Să mă ia dracu’, strigă Clara, sărind buimacă în mijlocul încăperii spațioase, aproape dărâmând o măsuță joasă în drumul ei. Frate, ce-a fost asta?! continuă cu voce tare, încercând să își calmeze respirația șuierătoare. Că un făcut, exact în aceeași clipă, strigătul prevestitor de nenorociri al unei cucuvele huhui prelung deasupra maidanului părăsit.

– Domn’ Caragea, ceva îmi spune că nici în noaptea asta nu vei dormi prea bine, comentă pe un ton  buimac către întinderea pustie a maidanului de peste stradă, luminată că în palmă de razele lunii.

– Știi ceva, o fi până la urmă ceva adevărat în toată legenda cu cimitirul, mormăi ea închizând ușa balconului minuscul, în care cu greu ar fi încăput două persoane una lângă alta.

“Deh, alte vremuri, ce să-i faci”, își aminti ea vorbele prietenei ei, Daniela. Cu toată sperietura din care încă nu își revenise, Clara nu își putu reține un rânjet larg rememorând discuția.

“Pe atunci, balcoanele erau folosite în alte scopuri decât pentru depozitarea butoaielor de murături sau uscarea budigăilor cu vatelină. Erau mici și cochete, numai bune pentru a șede la vedere, cu o batistă parfumată la îndemână, în așteptarea chipeșului căpitan de cavalerie căreia aveai să-i dai inima ta. Imediat ce puneai ochii pe el, trebuia, tu, neîndemânatică făptură, să scapi discret în dreptul Făt Frumos-ului peticul de olandă înflorită mai sus menționat. Și astfel, mândrul ofițer prindea, pentru prima dată, în dreptul inimii lui de cătană oțel(t)ită, mucifernița iubitei lui. Ha! Îți vine să crezi că, doar ridicând ochii către domnița urcată la cucurigu, partea mai puțin apreciată a Centaurului se îndrăgostea pe loc de juna împachetată toată în danteluri? Cu umezi ochi el îi compunea pe loc o poezie – sau cel puțin îi recita una învățătă pe de rost, dacă de mai mult nu îl ducea capul. O nuntă ca în povești, de trei zile și trei nopți, venea la rând – normal, după ce mai întâi te negociase cu tatăl tău că pe ultima vită scoasă la iarmaroc. Iar dacă aveai noroc, și Dumnezeu îți scosese în cale un bărbat cu maniere, nu ți-o trăgea în cur chiar în noaptea nunții, ci aștepta generos și răbdător ziua următoare, pentru a te introduce – la propriu – în întunecatele taine ale amorului”, își încheiase atunci Daniela rechizitoriul la adresa vremurilor apuse.

Câteva minute mai târziu, cu lumina stinsă și băgată între cearceafurile răcoroase, Clara își aminti de placa comemorativă amplasată la începutul terenului viran. Era acolo încă de când se știa ea, încastrată în soclul ei de marmură neagră, vorbind despre o nedreptate veche oricărui trecător dispus să îi afle povestea:

Pe locul acesta s-a aflat până în anii 1928 binecunoscutul cimitir al săracilor, menționat în scriptele publice ale vremii sub numele de “Cimitirul Buna Vestire”, dezafectat în mod samavolnic de către primarul Dumitru Pompiliu, la cererea expresă a principalului lui susținător politic, disprețuitul industriaș Manole Ureche. Fie ca oasele celor ce-au odihnit aici să își fi găsit în cele din urmă odihna și pacea.

– După o sperietură ca asta, să vezi că mai adorm eu la Sfântul Așteaptă, mârâi ea printre dinți și se răsuci nemulțumită pe partea cealaltă, în căutarea unui somn ce se lăsa rugat să vină. Când, în cele din urmă, după nenumărate oi numărate și înjurături scrâșnite în perna boțită, radioul de pe noptiera ei porni salvator, Clara se ridică fără chef pe marginea patului și își lua obosită capul între mâini.

– Să vezi ce zi de căcat mă asteaptă în continuare la birou, se plânse ea cu ochii umflați de nesomn, îndreptându-se cu pas nesigur și clătinat către ușa dormitorului. Ajunsă în holul lung și întunecos ce ducea spre baie, se opri nedumerită pentru un moment să asculte în jurul ei. Ca niciodată, până și gălăgioasele vrăbiuțe ce o întâmpinau în fiecare dimineață tăceau acum în mod suspect. Clara își cuprinse umerii cu brațele, încercând să alunge senzația de frig ce o cuprinsese. Se spălă rapid, cu ușa de la baie deschisă. În mai puțin de jumătate de ora ieșea din casă.

Avea să treacă destul de mult timp până va reveni.

SFÂRȘIT

Image taken from www.deviantart.com