Hei, psst! Da, Cititorule, cu tine vorbesc. Îl vezi pe bărbatul ce iese grăbit din scara blocului? Exact, cel în blugi prespălați, bocanci înalți și rucsac pe umăr. Privește-l preț de o clipă și bucură-te că nu ești el. De ce? Vei vedea îndată.

Să facem alături de el câțiva pași repezi…

***

… până fix lângă grămada maronie ce așteaptă obraznic în mijlocul trotuarului crăpat de vreme! Stă de puțină vreme acolo, capcană mârșavă lăsată în pragul dimineții de Aburel, un câine comunitar cu blana albă și urechi blege, în drumul lui grăbit către o destinație doar el știută.

Cu ochii la ceasul scump, cu linie clasică și austeră, ce îi atârnă lejer la încheitura mâinii stângi, Răzvan își blestemă de zor pasiunea pentru dușurile matinale lungi, care, uite, îl fac încă odată să întârzie la birou.

“Deja un sfert de oră de întârziere, fir-ar să fie!”

Va încerca să recupereze cumva în drum spre birou întârzierea. Spre norocul lui, acest lucru era posibil. Tot ce aveai de făcut în astfel de cazuri “disperate” era să te comporți la fel ca ceilalți mujici din trafic: să pui nonșalant avariile, să-i dai apoi talpa pe linia de tramvai până în dreptul refugiului pietonal. La final, îți mai rămânea doar să îți faci loc înapoi în fluxul de masini. Bineînțeles, totul asezonat cu cantități generoase de tupeu gros: “Fă-mi bă și mie loc, nu vezi că n-am unde să mă mai duc?! Al dreaqu nesimțit. Frate! Dacă mă dau acum jos la el și îi modific oleacă geografia feței, tot de mine or să zică după aia că am fost nasol”.

Degeaba încerci să îl faci atent la drum, Cititorule. Nu te poate auzi, la fel cum nu te poate vedea sau simți. Încearcă să privești toate acestea că și cum ele deja s-au întâmplat. Eu așa fac când simt că mă apucă disperarea.

Grăbit și fără să se uite pe unde merge, în drumul lui către mașina parcată la bordură, Răzvan nu vede cadoul maidanezului, în care calcă apăsat și cu toată talpa.

– Futuuuuu-i! suspină bărbatul, privind cu neîncredere la masa urât mirositoare, ce îi năclăia acum talpa plină de rizuri adânci a bocancului înalt.

Călcând cu scârbă evidentă – numai pe călcâi – enumerand rudele călcate de mașină ale vinovatului câine, trecând apoi la mamă, soție și alte rude de sex feminin (obligatoriu de moralitate îndoielnică) ale primarului de sector, Răzvan reuși să alunge pentru o clipă blazarea din ochii unui boschetar ce se întâmpla să treacă pe acolo.

– Ha, ha, ha. Lasa boierule, nu te mai supăra atâta, că e cu noroc! Ia să vezi cum tragi matale lozu’ al mare duminică acuși de vine. Da’ trebe neapărat să-ți zmulgi un fir de păr de la târtiță și să îl treci prin gură de trei ori înainte să joci beletu’. Asta dacă vrei să se îndeplinească norocul care tocmai te-a pălit, îi aruncă căzatura de om cu un zâmbet sardonic.

Răzvan rămase pentru o secundă împietrit, neștiind ce să facă, dacă să râdă sau să îl ia la pumni pe antipaticul glumeț.

– Nu știi nimic, tataie. Ai îmbătrânit degeaba pân’ la anii aștia, zău așa. Ce zici matale acolea, este pentru începători. Daca vrei cu adevărat să câștigi, trebe să iei nițel căcat de pe talpă, să-l pui în batistă, apoi să te plimbi vreme de trei zile cu ea în buzunarul de la piept. Habar n-ai cum se fac banii adevărați, aruncă Răzvan aplecându-se să culeagă din praf o crenguță uscată.

Bătrânul alcoolic îl privi câteva secunde derutat, apoi dădu agasat din mână; fără vreun alt cuvânt, plecă mai departe, mergând agale și ușor șchiopătat, pe drumul lui ce ducea undeva, spre nicăieri. Va continua să bată orașul încă mulți ani de acum înainte, căutând o eliberare ce întârzia să sosească.

Continuând seria blestemelor la adresa câinilor vagabonzi și a curvelor din familia primarului, Răzvan se așeză cu dezgust pe bordura prăfuită și începu să scobească în talpa bocancului, folosind în acest scop bețigașul recuperat cu câteva clipe mai devreme. În câteva minute, datorită în mare parte unor mișcări de du-te-vino de-a dreptul frenetice, reuși să elimine mare parte din dezastrul ecologic ce îl lovise mișeleste.

Odată operațiunea de curățire încheiată, aruncă peste umăr (din nefericire, fără să se uite în spate) bețișorul cu pricina. Un urlet inuman răsună pe dată în liniștea străzii cu trafic puțin și castani bătrâni.

“Cred ca va trece multă vreme până când Mirabela își va mai comanda la desert înghețată de cacao asortată”, nu se putu opri el să nu remarce tâmp, privind pe jumătate întors la extrem de frumoasa lui vecină, care țipa și suspina necontrolat, încercând – fără vreun succes, de altfel – să ia din vârful unghiilor ei lungi bulgarele lipicios, ce decora acum pieptul cămășii ei albe, cu mâneci lungi.

Nedorind să mai fie prin zona atunci când tânăra își va reveni din șoc, bărbatul se urca rapid în mașina sport, de două locuri, și pleacă în grabă către birou. În mai putin de cinci minute, își va pierde viața într-o coliziune cu un camion de marfă, al cărui șofer adormise la volan. I-aș fi putut salva viața; trebuia doar să îi cer socoteală pentru cămașă, și-a spus Mirabela când a aflat vestea, apoi și-a văzut mai departe de treburile ei zilnice.

***

Ți-am spus, Cititorule, degeaba încerci să-i avertizezi; au încetat să ne audă după ce i-am alungat dintre noi.

SFÂRȘIT

Image taken from www.deviantart.com